Viața cu virusul HIV

Pentru încă opt-nouă luni, cu­vî­n­tul „nedetectabil” este pentru Ra­mo­­na, o tînără de 24 de ani, din Giu­r­gi­­u, un sinonim pentru liniște. Și e atît de li­niște în locul ăsta în care vorbim, că auzi cînd i se pune nodul acela în gît cî­nd spune a „nedetectabil”.

Are HIV și nu știe nici măcar cum a pricopsit-o viața cu asemenea pedeapsă: ori la naș­tere, ori a fost infectată în spital sau du­­pă, la orfelinat. Spune că a­cum ni­ci nu mai contează, dar ar fi vrut să știe to­tuși, pentru că, pînă la urmă, e ceva din trecutul ei. Ramona a terminat școa­la în Giurgiu și n-a ascuns că e bolna­vă. Știau colegii, iar rude oricum nu a­vea, că a fost abandonată la naștere. De cî­nd s-a măritat, s-a trezit cu neamuri, cu­noș­tin­țe și vecini. A obosit să dea ex­p­lica­ții. De trei ani, a ales să ascundă că e seropozitivă. Cînd merge la clinica de un­de își ia tratamentul antiretroviral, are grijă să n-o vadă nimeni. Cînd ie­se, îndeasă pastilele în haină și pleacă cu gri­jă acasă: „Acum am o familie. Nu mai sînt de capul meu. Am luat îm­pre­ună de­cizia de a nu spune la ni­me­ni. Unii oa­meni sînt răi. De asta”. De cînd are noul statut, a ales cu grijă cui să spu­nă sau nu că are HIV.

„Dacă mor fără să-mi văd copilul?”

De cînd îl are pe Marius, soțul ei, per­spectivele i s-au schimbat: „Ve­ni­sem la spital, în Giurgiu. Am cunoscu­t-o pe mama lui, care era asistentă. Ea i-a spus despre mine și el m-a su­nat. Am ieșit la o prăjitură și am rămas îm­preună”. Băiatul a știut dintotdeauna că Ramona e seropozitivă: „Nici nu s-a fe­rit. I-am explicat care sînt ris­cu­ri­le și m-a acceptat cum sînt”. Nuntă n-au a­pucat să facă. Acum un an, Ramona în­cepuse să aibă simptome de gra­vi­dă. Se temea de asta cum nu s-a temut că poate muri din cauza virusului. Se gîn­dea că o familie doar în doi e su­fi­cient pentru cineva ca ea. Riscurile e­rau atît de mari, încît se hotărîse să stea cuminte și să-și vadă de viață. Știa ce o să urmeze: o să plimbe co­pi­lul prin spitale, liste lungi cu analize, iar du­pă ce o să-l vadă mare – să-i spună că ma­ma lui e seropozitivă și de-acolo alte lupte, cu alți oameni. A născut la Giur­giu și, cu cît se apropia de termen, cu atît nu mai reușea să adoarmă: „Au­zi­sem de o fată seropozitivă care a nă­s­cut și a murit după cezariană. So­țul ei a rămas cu copilul. Și-am stat să mă gîndesc așa: dacă mor fără să-mi văd be­belușul?”

Cătălina, de aproape trei kile

Medicii i-au explicat că șansele ca ea să nască un copil sănătos sînt foarte mari. Placenta e o barieră, iar fătul este bine protejat dacă gravida face ce­za­ri­ană. A făcut. În noiembrie, anul trecut, a născut-o pe Cătălina, o fetiță de 2,900 kilograme: „Îmi amintesc tot. Eu nu prea plîng, așa. Nu pot să plîng. La spital m-au îmbrăcat într-o că­ma­șă, m-au dus în sala de operații. Mi-au pus o mască pe față și m-am trezit cînd au început să coasă. Mi-au dat lacri­mi­le”.

Marius era acolo. Ramona își a­min­tește că tremura tot, ca o vargă. Că­tălina e acum un copil „de por­țe­lan”. Nu-o alăptează, să nu o infecteze. Fa­ta are trei luni și a făcut, pînă acum, de do­uă ori testele de depistare a vi­ru­su­lui. E nedetectabil.

Ionela SĂVESCU