Zei cu porția

Cît de mult se întindea pă­mîn­tul de sub ei, atît le era de îm­pîn­zi­tă și puterea asupra lumii. La nu­măr e­rau puțini, dar viața lor nu ținea cont de cîte ori se veștejeau frunze­le, a­șa că nu aveau nevoie de alții. Ei erau pu­ternici, ei hotărau ce păduri aveau voie să întindă co­voa­re în­găl­benite, ce terenuri să fie ro­ditoare și ce ape să curgă. Dar nu le puteau face pe toate deodată, așa că aveau nevoie de o unealtă care să fa­­că mun­cile ușoare, dar im­por­tan­te.

Astfel au început să în­ro­beas­că di­­­ferite creaturi, dar numai una a dat un răspuns pe placul lor, una care le semăna dar nu avea aura lor divină. Omul, care trăia tî­rîn­du-și pi­­cioarele pe pămînt. O vre­me, no­ua slu­gă era obedientă și în același timp fascinată de cei care, de pe nori, ob­servau și conduceau o în­trea­gă lu­­me încă ne­cu­nos­cută ei. Muncea la toate mă­run­țișurile, a­du­cea o­fran­de și-și ri­di­ca stăpînii în slavă, iar a­­ceștia erau atît de mul­țumiți de slu­jitorul lor încît au în­ceput să-l pună la lucruri pe care nu­mai ei le pu­teau face. Pentru a tăia pădurile, omul a inventat toporul, pentru a face pămîntul roditor a des­coperit sistemul de irigații iar du­pă cîteva generații, a ajuns să poa­tă muta și rîurile.

Și zeii n-au mai făcut nimic, căci sluga le-a pre­luat toate sar­ci­nile și în a­ce­l­ași timp le-a furat pute­rea. A fă­cut prea mulți pași înainte și-a moș­­tenit tărîmul, iar de stăpînii săi a uitat că există. Nu mai avea ne­vo­ie de ei, cei care și-au lăsat o­rîn­du­i­­r­­i­le în cîrca unei unelte și au dis­pă­rut pe veci printre nori.

Paul ANDRICI