Lasă-ți simțurile mie

Mai știi? Aerul pe care noap­tea îl poartă în brațe este perfect pen­tru ca noi să ieșim din ascun­ză­toa­re și să pornim din nou la drum fă­ră ca nimeni să ne vadă, chiar da­că în jurul nostru roiește o în­trea­gă lume. Pentru noi nu exis­tă, cel puțin nu noaptea. Sau dacă există, în cîteva clipe o vom dă­rî­ma ca și cum nu ar fi existat nicio­da­tă. Îți place și ție la fel de mult cum îmi place și mie să-ți simt mirosul atunci cînd în sîngele tău se zba­te o frică pe care nu o înțelegi și pe ca­re nu o poți stăpîni. Același mi­ros care mă face să uit de mine și de slăbiciunile mele. Slăbiciunile as­tea de care tu profiți ca să ajungi îna­in­tea mea, chiar dacă de multe ori te port eu jumătate de drum în spa­te, ascultîndu-ți respirația într­e­rup­tă.

Strigătul tău răgușit m-a scos din bîrlog și în noaptea asta, iar îmbră­ți­șarea colților tăi am simțit că este una mai puțin prietenoasă. Însă știi că nu pot să am încredere nici măcar în mine atunci cînd nici proprii ochi nu îi pot stăpîni să nu te privească. Mi-a plăcut întotdeauna cum se agita vîntul prin pletele tale, iar asta îmi făcea inima să sară din piept la fel ca atunci cînd am alergat împreună cîteva zeci de kilometri. Iar tu, alături de mi­ne, la fel de mîndru asemenea unui conducător de haită pentru care cel mai important lucru e să ofere siguranță. Însă ai uitat că noi doi nu căutăm si­guranța, că întotdeauna ne-a plăcut să ne punem pieile la încercare spe­rînd că în sfîrșit cineva ne va prin­de și noaptea se va termina mai repede.

Pentru că așa facem noi mereu, îl alergăm împreună, îl cucerim și îl pu­nem la pămînt amîndoi, însă vînatul îl mîncăm separat. Pînă data vii­toa­re, cînd vom fi noi cei vînați. Dacă va mai exista, dacă vom mai exista, dacă haita nu o să ne sfîșie.