Vraci pentru boala cărții

Există o dezbatere în mediul universitar care pune în discuție mo­ti­vele prezenței tinerilor studenți la cur­suri. Vii la facultate de dragul u­nui profesor ale cărui cuvinte îți curg ca mierea și se așază, în faguri, în că­ma­ra minții? Poate un profesor in­te­re­sant să ridice un curs aparent plictisitor prin pasiunea sa? La fel, poate omorî un profesor o disciplină fascinantă prin monotonie și redundanță?

Cel mai colorat răspuns la aceste întrebări îl reprezintă un amic de-al meu. L-am găsit, cîndva, iarna trecu­tă, fumînd liniștit o țigară în fața Cor­pului A. La ceva mai bine de ze­ce minute trecute de fix, într-o di­mi­nea­ță, devreme. El, student la o sec­ție a Istoriei, aștepta ca profesorul u­nei spe­cializări de română de la Li­te­re să ter­mine discuțiile introductive des­pre tema cursului din ziua respecti­vă. Aș­tepta liniștit, ca apoi să urce scările din Corpul A, cum o face la fiecare două săptămîni, și să ia loc într-una dintre bănci. A poposit prima oară în amfiteatru la începutul semestrului, în urma unei provocări copilărești, venite din partea unui coleg de ca­me­ră care voia să îi demonstreze că încă există profesori ce „par că nu vorbesc cu pereții”.

Pare utopic, însă e incredibil de i­ronic. Fără a-l jigni, amicul meu e un student mediocru. Departe de a fi un avid al cunoștințelor pluri-discipli­nare, nu merge la cursuri de felul său. De fapt, e în urmă (complet) cu te­za de licență, cu o lună înainte de pre­dare, amendat de una dintre bibliotecile din Iași că a întîrziat returnarea unor cărți, fidel urmaș al mode­lu­lui scriitorului romantic care între zece pagini scrise bea cinci sticle de vin, și așa mai departe. Dar iată-l pe omul acesta, pentru care școala nu a fost niciodată o prioritate, venind, o dată la două săptămîni, rupt de somn, de oboseală, mahmur pînă la cer și înapoi, să fumeaze liniștit în fața Cor­pului A.

L-am întrebat o dată, pe abătute, de ce se tot întoarce și mi-a răspuns în stilul său, boem, că îi place. M-am temut să-l descos mai departe. Poate îi place o fată, poate mai multe, poate am­fiteatrul îl ajută să își încarce ba­te­riile sau poate profesorul respectiv îi aduce aminte de cineva care îi era drag din copilărie. Motive pot fi mul­te, dar realitatea este că ceva, și, cred eu, cineva, îl face pe amicul meu să vină la facultate (ce-i drept, alta decît cea la care s-a înscris) cu o regularitate după care-ți poți fixa ceasul. Mai ceva ca trenul.

Dacă m-ar întreba cineva, n-aș ști cum să răspund la întrebările puse la-nceput mai bine decît arătîndu-l cu degetul pe amicul meu. Nebunia lui de marți dimineață mi-a confirmat un lucru. După cinci ani în care-am bă­tut holurile universității pot spune cu mîna pe inimă că degeaba termini o facultate cu zece pe linie dacă stai a­ca­să, joci Mario și trimiți proiecte pe e-mail. Degeaba mergi în prima ban­că, umpli 15 caiete de notițe, reproduci cursuri cu exactitatea unui grefier și îți tai venele dacă ratezi o virgulă.

Eu mi-am ratat șansa. N-am avut norocul să fiu un student bun în facul­tate pentru că am fost, eminamen­te, slab, leneș și neimplicat. Dar în cei pa­tru ani de zile petrecuți în re­dac­ția asta am cunoscut atît de mulți oameni în­cît îmi permit să bag mîna în foc și să dau un sfat, cui ar avea nevoie. Pro­fesorii buni sînt rari și eu am avut o­noarea și norocul să lucrez cu unii, să-i intervievez pe alții și să aud de existența celor pe care nu i-am prins. Așa că nu faceți ca mine. Că­u­tați men­tori. Alergați după ei și, cînd îi gă­siți, mușcați-i de picior și nu le dați dru­mul pînă cînd nu vă iau cu ei a­casă. Nu-i bagatelizați. Vor fi destui bor­fași pen­tru treaba pe care n-ai să-i gă­sești ni­ciodată fumînd, marți di­mi­nea­ță, în fața Corpului A.