În ciuda celor zece porunci

Să nu rîvnești. L-am văzut ani de zile, însă nu mi-a fost drag ni­cio­dată. Chiar aveam ciudă pe miile de granule întărite de care m-am împiedicat fugind să prind tramvaiul. Pe bucata mică de cărbune care mi s-a băgat în suflet ca o piatră la rinichi. Încet, pe nesimițite, la început cu fire de nisip pe care nu le-am putut scoate niciodată. Atît de nenorocit mi s-a părut încît l-am luat acasă, să îi dau puțin din culoarea mea. Era negru, mic și urît, iar eu voiam de fapt ceva strălucitor și auriu. L-am luat mai mult să îl privesc, să îi admir urîțenia, de frică să nu fie el mai frumos decît mine. Fericită că nimeni nu îl va dori atît de urît și negru.

Să nu îți faci chip cioplit. A doua zi, mi-am cumpărat o bucată de șmirghel și l-am curățat. O zi întreagă am stat deasupra lui încercînd să îi suflu puțin din voioșia mea. Seara strălucea atît de puternic și îmi era atît de drag încît l-am luat ca pe un talisman. Să îl port oriunde, oricum, în palmă, să îl țin acolo cît mai aproape de mine, să nu pățească ceva. Să nu îmi alunece și să îl pierd. Îmi era prea drag. Și lui îi era drag de mine, mi se lipea de palmele transpirate, vrînd mereu să vină cu mine.

Să nu furi. Ieri, cineva mi l-a furat. Mi l-a luat din palme, așa cum îl făcusem eu: strălucitor, curat, asemenea unui diamant. Nenorocit să fie cel care mi l-a furat și să nu aibă liniște! Nu era orice fel de cărbune, era al meu, chiar dacă era o făcătură. Iar în palmele sale sigur nu va străluci așa cum strălucea doar între degetele mele. În palmele mele, transpirate de atîta grijă.

Să nu poftești vreun lucru care este al aproapelui tău. Ai poftit, să nu-ți fie de bine!