Sufletele Bulibasei

Cica strabunica lui a mincat un om de viu. Era vrajitoarea cea mai mare din satra, lega de nu mai putea nici dracu’ sa dezlege. Descinta sa ramina femeile gravide si lega cununii carora nici zece preoti nu le mai puteau da de capat. Asa a ramas el, cu amintirea strabunicii care n-a mai putut sa moara si pe care au ingropat-o de vie pentru ca se chinuia si nu putea trece de pragul mortii. Fara preot, pe un cimp cu balarii. Apoi cu amintirea bunicii, prima femeie casatorita cu un roman, prima tiganca asezata la casa ei. Si nu poate sa uite de vocile pe care le auzea seara din casa, tipetele de copii si glasurile groase de barbati. Pindea pe geam cu fratele lui mai mare si le inghetau inimile de spaima. Ca bunica lui facea vraji la fel ca multe femei din fosta ei satra nu il mira, insa ii dadea circei la inima.

Pe ei, nepotii, ii legana pe genunchi si le dadea bomboane de menta de la tirguri, le stringea prune in poala si le povestea adesea cum calatoreau ei, tiganii, pe arsita si viscol, cu coviltirul in spate. Bulibasa era om strasnic si-si purta mereu grijile in mustata. Ii invata pe cei mici cum sa pocneasca din harapnic si cum sa fie mindri, cu pieptul pirjolit de soare scos inainte. Satra de pe timpul batrinei era impartita in ursari, lingurari si ceaunari. Ursii erau batrini si flaminzi, insa calcau bine. Lingurarii si ceaunarii erau mereu pusi pe treaba, iar de pe urma lor cistiga satra cel mai mult. Daca s-au imputinat oamenii odata cu catirii ori daca s-au dus pe meleaguri mai indepartate, nu stie nici ea. Cert este ca nu s-au mai intors prin Moldova niciodata.

Asa imi place mie sa vad oamenii acestia, in lumea lor nomada, cu mistere nedeslusite in ochii de culoarea cafelei, cu mreje de vraja in infoirea fustelor colorate. Sa stiu ca umbla paparudele pe drum despuiate si ca nu se mai aduna sa-mi ghiceasca neadevarata viata prin parcul de la Fundatie.

Paula SCINTEIANU