Sub calendarul pierdut

Pe pereţii camerei, fără vreo for­mă anume, stă atîrnată încă de anul tre­cut o instalaţie. Jumătate din be­curi nu i se mai aprind şi-un cui care-i mai dictează din echilibru a tot căzut din perete de fiecare dată cînd cineva a călcat mai apăsat pe podea.

Scrisorile ascunse sub covor, ste­lu­ţele rămase prinse de capetele ser­ta­­relor şi portocalele încep să-ţi fie nelipsite acasă încă de cum s-a termi­nat noiembrie. N-ai deloc răbdare, faci trecerea de la strigoi la spiriduşi fără vreun menajament şi-n locul us­tu­roiului din geamuri arunci un spray colorat după un şablon. Dacă-ncerci să te plimbi pe străzi seara, după 1 de­cembrie, trebuie să te pregăteşti puţin psihic înainte. Ca-ntr-o previziu­ne meteorologică, ar trebui să stea scris mare, deasupra oricărui toc al vre­u­nei uşi: „nu ieşiţi din case după orele 18:00, instalaţiile premature de Cră­ciun v-ar putea orbi şi nu veţi mai vedea niciodată spiritul sărbătorilor cu aceeaşi ochi!”. Nu scrie. Nu te-avertizează nimeni că dacă-ncepi să vezi ste­luţe cînd ele n-au ajuns încă prin fulgi, ucizi iarna cu sînge rece şi că dacă începi s-asculţi colinde din mijlocul toamnei, pînă-n Ajunul Cră­ciu­nu­lui o să ţi se pară că în fiecare-i o notă asemănătoare cîntecelor pop care ră­sună din radioul de pe masa din bucătărie.

Dacă-ncepi să repeţi cu voce tare orice lucru, spunea un poem pe care-l ascultam pe repeat zilele trecute, începi să simţi cum pierde, cu fiecare li­te­ră, din însufleţire. Cuvintele se golesc şi nici măcar tu nu mai crezi în el cum credeai cînd l-ai articulat pentru prima oară. Aşa şi cu sărbătorile. Da­că-ncepi să rosteşti cu două luni înainte „Vine Crăciunul!”, n-o să-l faci de­cît să se-mpiedice şi n-o să mai ajungă la tine decît un amestec ciudat de alb, roşu şi verde, care-o să te facă să te-ntrebi dac-ai devenit cumva dal­tonist pe parcurs, sau dacă nimic deosebit chiar nu se-ntîmplă în jurul tău. n