România dintre malurile Prutului

Cît eram copil, România mea era colorată, veselă, plină de cîntec și în­căpea într-un ecran de marca Dae­woo. Tabloul cu această tematică pen­tru mine, întotdeauna a fost des­­prins din romantism. Îmi imaginam multe cîmpii întinse, păduri, oa­meni frumoși și binevoitori. Dar cel mai mult îmi plăcea vorba, limba ro­mâ­nă, cea literară, cîntată parcă de fie­care vorbitor și nu ros­tită cu jenă nu­mai la concerte sau la alte serbări șco­lare. Eram con­vinsă că aici toată lu­mea e cultă, că toți știu carte și ță­ra­nii sînt muncitori și isteți, nu știu de ce nu mă gîndeam că sărăcia lor e soră cu sărăcia noastră.

Singurul post de televiziune în limba română era TVR1 și pentru că aici „Cip și Dale” vorbeau cel mai dulce, desenele animate de pe ca­na­lul TV rusesc și cel de la Chișinău mi se păreau urîte, iar apoi am înce­put să mă-ndrăgostesc de Mihai Cons­tan­tin, Dana Războiu sau Teodora Popa, care aveau maniera perfectă de a prezenta știrile, iar asta ne ținea în fața televizorului.

Eram aproape sigură că aici via­ța e mai ușoară și niciodată nu-mi plăcea să aud ceva de rău despre Ro­mânia. La trecerea Prutului aveam senzația că descopăr o mare minune. Peste tot, afișele, publicitatea sau in­di­catoarele erau într-o singură lim­bă. Și asta era pen­tru mine o do­vadă curată a patriotis­mului, cel des­pre care am învățat din cărțile de istorie.

Iar tot parcurgînd țara, integrîn­du-mă cîte puțin în acest me­diu, du­pă puțin timp, lentilele mele roz s-au cam înnegrit. Într-adevăr, în Ro­mâ­nia se vorbește mai frumos, există cîmpii și păduri, naturii nu avem ce-i reproșa, însă vorbind despre celelal­te, trecem la cruda realitate. O­a­me­nii sînt necăjiți, foarte mulți stre­sați și grăbiți, iar televiziunile nu ne mai țin în fața ecranelor.

Ceea ce ne lea­gă în continuare, pe noi, basara­be­nii și românii, e să­ră­cia și frica. Trăim me­reu cu sentimentul că vine cine­va peste noi să ne pîrjolească și ne­avînd curaj pentru mai multe ne luăm trăistuța și-o zbughim în afa­ră, cît mai la vest să adunăm ceva în ea, iar țara ră­mî­ne în continuare „fru­moa­să” cum a făcut-o natura-ma­mă.