Cuib de luceferi

Prima dată am învățat „Somnoroase pă­să­­rele”. Am învățat-o singură după ce mama mi-a scris-o pe o bucată de carton maro, im­pro­vizată din coperta unui caiet vechi, cu litere de tipar, pentru că doar pe acelea le știam la gră­diniță. O citeam și reciteam uitîndu-mă la bustul alb al tînărului cu păr vîlvoi, despre care mama îmi zicea că a scris această poezie chiar la noi, la Botoșani. Nu aveam acces la el decît a­tunci cînd ștergeam praful, pentru că ai mei l-au urcat sus pe dulap. Era greu și se temeau ca ce­le două febleți ale lor să nu-l folosească pe post de armă albă.

Au urmat apoi cîțiva ani în care doamna învățătoare a încercat să ne ex­plice cum stă treaba cu Ipoteștiul, de ce e important să mergem în excursii și pe acolo și ce este de fapt „codrul”. Noi în pauză număram strofele „Luceafărului”, căci mereu uitam dacă ele sînt 98 sau 89. De cele mai multe ori pierdeam șirul pe la primele 20. Doar de cîteva ori am reușit să ajungem pînă la capăt cu numărătoarea. Dar nici atunci nu ni se spulbera dilema, căci fiecare obținea alt număr. Nici măcar doi nu spuneau același lucru.

Cred că prima dată cînd mi-am dat seama că „Somnoroase păsărele” nu este doar o poezie pe care o învăță copiii, a fost prin clasa a III-a sau a IV-a. Era puțin după mijlocul lunii ianuarie, cînd am descoperit ascunsă după fo­toliu, o pungă de cadouri. Am aruncat o privire în ea și am văzut patru cărți cu copertă albă, cartonată, pe care scria cu litere de tipar „Eminescu”. Atît am reușit să văd înainte de a da busna mama în cameră pentru a lua cadoul pe care urma să-l primească fratele meu. Le-am admirat apoi un timp, le-am răsfoit, și chiar l-am convins pe mîndrul proprietar al volumelor să le așeze pe noptiera dintre paturile noastre pe care o împărțeam. Așa simțeam că-mi aparțin și mie.

Prin gimnaziu, doar profesoara de română ne-a mai vorbit despre scrisori, lac și nuferi. Nu am trecut mai departe cam un semestru, pînă ce n-a crezut ea că am înțeles cum stă treaba cu iubirea și melancolia, cu sentimentele transmise prin versuri. La liceu deja eram mai fermecați de Veronica și posibila otrăvire cu mercur, decît de poezie. De atunci, doar prin ianuarie am mai auzit de Eminescu, cînd copiii din orașul unde s-a născut acesta, se străduiau de zor să învețe „Luceafărul” pentru a primi o tabletă. L-am avut. A fost al nostru. De ce să nu uităm ce i-a dorit el „dulcei Românii”?