Povestea unui pescar fără viitor

Mi-au spus că o să mă scuipe din burta asta de pește. Cît mi se părea că mă așteaptă o vecie între acești pereți de coaste și de carne, aș fi vrut să pot lansa un strigăt atît de puternic încît să străpungă burta chitului a cărui umezeală mi-a provocat reumatism la gînduri. Toate granițele între care a fost încastrată ființa mea cu tinerețile ei să fie aruncate în aer, drept pedeapsă pentru sufocarea pe care mi-au provocat-o.

Mă simțeam atotputernic în furia mea și în stare să străbat o mare întreagă înot, doar doar s-ar fi ivit o crăpătură prin care să pot evada din această înțărcuire. Credeam că nu contează că nu știu să înot, că esențial este să mă văd scăpat, că pot învăța eu pe parcurs, de unul singur. Eram convins că lumea mă așteaptă, că mă va primi cu brațele deschise ca pe-un martir care-a pătimit abuzuri fără seamăn într-un spațiu concentraționar. Mă iluzionam că o să bravez, că o să mai adaug de la mine ceva patimi la care am rezistat în mod miraculos și ceilalți o să rămînă impresionați și fascinați. Nădăjduiam că odată scuipat pe un țărm cu oameni mari o să fiu idolatrizat, glorificat, unicizat asemenea unui apostol care se distinge printr-un soi de destin memorabil. Însă acum, de cînd văd chitul ăsta cum mucegăiește pe dinăuntru și începe să se usuce, am început să mă tem. Parcă nu-mi mai vine să mă mint. Prevăd că o să mă înec înainte de a apuca să mă bucur de lumină și de soarele pe care eu mi-l închipui al dracului de insidios. Sau că o să devin mîncare pentru pești ori că alte vulpi de mare o să-și injecteze rapid veninul în carnea mea lipsită de anticorpi. Că țărmul nici măcar nu există și că după atîția ani în închiderea asta, cu deprinderi singuratice, nu mi-aș găsi locul printre ceilalți, care m-ar rebuta negreșit. Cît am fost de naiv! Dar asta m-a făcut să rezist – iluzia asta dementă că există un tărîm undeva, cu oameni care să-mi ofere rostul între ei. Mi se părea că merit. Dar oare de ce, cînd eu nu am făcut decît să-mi țin capul de gînduri în mîini pe piatra de hotar a demenței, încercînd să-mi construiesc un merit imaginar pentru nimicul care sînt? Mi-au spus că sînt liber. Habar n-au că eu caut disperat să mă închid într-o altă burtă de pește.

Laura PĂULEȚ