Popelu

Sigurul om care m-a convins să cînt imnul Ro­mâ­niei a fost Popelu. Ne-am întîlnit într-o asociație studen­țească, în care el era băiatul cu chitara nedezlipită de mîini. Oriunde mergeam toți, mergea și Popelu – cu chi­tara, versurile și degetele aproape sîngerînde. Anul tre­cut, în februarie, cînd protestatarii din București au che­mat oamenii acolo, Popelu, cu alți cunoscuți, s-au dus și ei. Am mers și eu cu trenul de noapte și-am ajuns în București spre dimineață.

În jurul orei patru, lumea începea deja să se adu­ne-n piață. La început erau cam 50, apoi au devenit 100 și nu­mărul a crescut așa de repede, că nici n-am mai avut timp să mă mir de șuvoiurile de oameni cu steaguri și pancarte care curgeau de pe fiecare străduță și se re­văr­sau în piață. L-am sunat pe Popelu, care-mi tot dă­dea re­per în mulțime două steaguri ale Uniunii Euro­pene, proptite pe suporturi de lemn. Cînd, în sfîrșit, l-am gă­sit, era singur, fără toți ceilalți care ba întîr­zia­seră, ba avu­seseră să se-ntîlnească cu cineva. Mi-a zis că la fie­care oră fixă se cîntă imnul și-a întins mîna să-mi a­ra­te pe ce clădire să urmăresc secundele, să nu m-apuc să cînt înainte. M-am uitat la el, am rîs și la cît de puțin știu că l-am băgat în seamă, mă mir că încă-mi amintesc. Mai erau vreo cîteva secunde, Popelu a scos mîinile din bu­zunare, le-a lăsat să-i cadă în jos, pe lîngă corp, a luat cea mai „de drepți” poziție în care-l văzusem vreodată și-a început să cînte. Cum cînta, în parc, La Balenă, cîntecele lui Teodorescu din Taxi sau ale lui Vaman. M-am simțit mică și-am zis în mintea mea că-s o rușine dac-am reușit să cînt cu el tot felul de aiureli vreo doi ani și-acum, cînd contează pentru tot șuvoiul ăla de oa­meni, eu am să tac. Așa că am cîntat. Încetișor, ca-n nopțile de chităreală – doar că de data asta imnul, în fața Gu­ver­nului.

Cînd s-a făcut aproape zece, i-am zis că plec să prind trenul spre Iași și ne-am despărțit. A făcut un soi de semn milităresc cu mîna spre tîmplă și eu am fugit spre gară. Dimineață, cînd am ajuns acasă, pe Facebook era plin de poze cu Popelu stînd jos, pe-un carton, în pia­ță, unde stătuse singur toată noaptea, după ce protestatarii s-au retras. Nu știu dacă toți l-au înțeles și nici mie nu mi-a explicat niciodată. Eu cred însă c-a stat acolo atîta timp așteptînd alți oameni pe care să-i convingă să cînte și ei imnul.

foto: Dan UDRESCU