De capul meu

La doisprezece ani oamenii nu te iau în serios. La începutul adolescenţei abia te poţi hotărî cu ce să te îmbraci în următoarea zi, darămite să iei decizii de viitor. Eu am vrut să fac muzică. Era centrul universului meu. Pînă şi mersul îmi era săltat din cauza no­te­lor care se perindau mereu printre buzele mele. În­să tata a spus că şcoala e mai importantă şi că ar trebui să-i acord întreaga mea atenţie. Ce-aş fi putut să fac mai mult decît să fiu printre primii, dar în acelaşi timp să-mi urmez şi pasiunea? Pianul mă aştepta ne­răb­dător să-i mîngîi claviatura îmbătrînită, iar seara de vi­neri i-o acordam în întregime. Iubeam zilele ge­roa­se de iarnă în care mă încălzeam hoinărind pe clape.

Mergeam o dată pe săptămînă la Clubul Elevilor din îndemnul vocii interioare. Ştiam atunci că tot ce-mi doream era să cînt, însă obosisem să aud că „Nu e de viitor”. Nu mi-a păsat niciodată. Cum adică nu e de viitor? Pe lista lui sunt doar anumite meserii? Am continuat să fiu acolo un­de sălile miroseau a oameni talentaţi, dar care ră­mî­neau în umbră. Nu o dată mi s-a spus acasă că nu am voie să mai merg, dar am zbughit-o pe poartă ori de cîte ori am avut ocazia.

Eram în clasa a cincea sau a şasea atunci. Au trecut cîţiva ani. Sînt în anul II de facultate la Jurnalism, însă muzica e tot aici, în mine, încolţind fericire pe corzi de chitară. Am ţinut cu dinţii de tot ce-am iubit. Tata e mîndru cînd vine la spectacolele mele şi mă au­de cîntînd. E mai înalt şi mai plin de sine. Oamenii îl lau­dă şi e bucuros să-şi vadă copiii evoluînd.

Acum are încredere. Ştie că pot alege bine pentru mi­ne, dar nu uită niciodată să mă sfătuiască şi să mă con­sidere „fetiţa tatei”.

de Ancuța CIOCOIU