Palmele care mă țin

=Nu-mi pot stăpîni picioarele. De e­moții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pî­nă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute pri­virea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zbur­­­dalnică e dezorientată și se agită prin­tre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîm­­besc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.

E noapte și pe șosea nu se deslușesc decît luminile farurilor care taie retina în două și gălăgia monotonă a roților ce pa­ti­nează pe asfaltul uscat. Uscat mi-e ce­rul gurii de emoții. Însă privirea-mi tot îngăduie o înșiruire de lumini mai mici care curînd se vor apropia de mine. Un camion roșu cu o suită de beculețe galbene, înlănțuite unul după altul. Slo­bo­zesc un zîmbet infantil. E ca în copilărie, imaginația aberează și vede camionul ca­re se plimbă pe ecranele noastre de fiecare Crăciun. „Sărbătorile vin…”. Săr­bătoarea mea se oprește în drept cu mi­ne, e atît de voluminoasă încît trebuie să ridic capul și să-mi lungesc privirea ca s-o măsor.

Din cabină coboară… nu, nu Moș Crăciun. Mai palpitant. Din cabină co­boa­ră tata. Îmi țin lacrimile și așa scap de seceta care-mi ardea adineaori gura. Mi se lipesc pe spate ca o ceară caldă și par­fumată palmele în care cîndva în­că­peam toată, de la moț pînă la tălpi. Mă în­conjoară brațele care-mi cuprind i­men­sa dezamăgire. Iar cînd tata lasă mîi­nile în jos, le lasă cu greutatea pe ca­re a suflat-o de pe mi­ne ca praful de pe o placă de vinil gata să cînte.

Daniela VORTOLOMEI