Opinia Studențească, busola unui geograf

Prima mea întîlnire cu Opinia a fost la corturile de început de an, unde „opiniștii”, îmbrăcați cu tricouri albe, cu logo-ul Opiniei pe piept, aranjau cu grijă ziarele pe sfori subțiri de cînepă, începînd de la ediții cu hîrtia deja arămie pînă la ediții noi și strălucitoare. Eu, sub numele de „fratele mai mic” al lui Andrei Mihai, am avut ocazia să privesc din spatele standului și să îi cunosc pe „oamenii de la Opinia” înainte de ședința de luni, de la ora opt.

Și chiar dacă aflasem de la frate-miu multe despre Opinia și opiniști, încă nu-mi venea să cred că o mînă de oameni pot să documenteze și să scoată săptămînal un ziar de 16 pagini. E drept că pe-atunci, cunoștințele mele despre presă erau direct proporționale cu cît de bine cunoșteam Iașul, adică puține spre deloc. Iar pentru ca prima mea zi de student în Iași să fie perfectă, seara am ieșit cu toții în oraș, în Bază, neștiind pe atunci că ăsta avea să fie unul din locurile mele preferate în studenție.

După aproape jumătate de an de venit luni și miercuri mi-am dat seama că multitasking-ul nu e ceva ce pot face, iar facultatea de Geografie și Opinia nu pot croșeta în niciun fel. Dar chiar dacă am renunțat la scris, nu am vrut să renunț de tot la Opinia, așa că am continuat să vin duminica, deși îmi era teribil de rușine, simțindu-mă ca un cățel fricos în sufrageria lui Eustache, care nu a avut curajul să-și iasă din zona de confort. Și cu toate că implicarea mea la ziar era minimală, cu cîteva cronici pe ici, pe colo și niște corecturi timide pe paginile care ieșeau prima dată în print cu ajutorul Getei, imprimanta noastră din redacție, opiniștii m-au acceptat și adoptat cu toate copilăriile mele, care, la drept vorbind, au fost multe și enervante.

În anul II de facultate, Cătălin mi-a propus să învăț să machetez, așa că pentru o perioadă am învățat să lucrez în Quark și mi-am dat seama de ce lua atîta timp să așezi un text în pagină, și de ce erau foarte importante paginile scoase de Geta, pe care se dădeau corecturile înainte de a ajunge sub ochii editorului de pagină. Anul II a fost unul din anii în care am învățat și m-am distrat cel mai bine, unde am priceput mai multe despre cum funcționează presa, dar și un an cu petreceri pe care nu o să le uit niciodată, unde micii de la gară și strigarea ultimei comenzi în Bază erau încununarea unei seri reușite.

Nu o să uit niciodată de zilele lungi în redacție cînd mîncam slană cu ceapă după o seară obositoare de duminică, de zilele de festival cînd dădeam shot-uri de tatra pe pîrtie, de weekend-urile cînd închideam Cannabisul, de zilele de iarnă cînd întorceam slana pe grătar, la Nea Obreja, sau de serile de sîmbătă, cînd maică-mea, cu revistele „Practic în bucătărie” în brațe mă întreba obsedant „oare ce prăjituri să vă mai fac pe mîine?“.

După trei ani în Iași, trebuie să vă spun că fără Opinia Studențească, aș fi ieșit cu mult mai sărac din facultate, atît fără zecile de lucruri pe care le-am învățat de la Cătălin și Lupu doar ciulind urechile, dar, mai ales, fără o gașcă minunată de prieteni. Mulțumesc mult.