Influența la români

Latura umană curioasă și aven­turieră ne-a dat mereu bătăi de cap. Ideea de spionaj, sub toate for­me­le ei, ne-a încîntat dintotdeauna. Asta nu doar pentru că este o ac­țiu­ne interzisă și de multe ori ile­ga­lă, dar și pentru faptul că putem af­la lucruri interesante despre alte persoane. Lucruri care, de multe ori, ne aduc beneficii. Nu ne gîn­dim că intrăm cu boncancii plini de noroi în intimitatea cuiva, ci la cît de fîșneți și influenți sîntem.

Spionajul este de fapt dovada sec­retă a deținerii puterii care hră­neș­te un ego deja exagerat. Și se ma­ni­festă în atît de multe feluri (virtual, telefonic, în viața reală) încît nu mai poți fi sigur nici de propria per­soană. Plus că este mai ușor să aflăm ce anume fac alții ca să îi pu­tem manipula sau să fim cu un pas înaintea lor pe nedrept.

Cînd eram mici, ne plăcea să îi spionăm pe cei mai mari, sau să ur­mărim mîțele să vedem pe unde umblă. Pe atunci nici nu ne ima­gi­nam că adulții fac și ei același lu­cru la o scară mult mai largă, că or­ga­nizații sau chiar țări se urmăresc între ele. Imaginea eroului ameri­can inteligent și șarmant „Agentul 007” care salvează lumea încă fas­ci­nea­ză. Dar tare mă tem că adevărații spioni nu salvează pe nimeni și sînt doar niște pioni mercenari ale unor personaje flămînde pînă la cer de putere. De­sigur, e o copilărie să vorbești despre deontologie și moraliate unor ast­fel de persoane. Pentru noi, oamenii de rînd care găsesc echivalent spio­na­jului în expresia „a trage cu ochiul”, este destul de greu să înțelegem ca­re ar fi adevăratele lui standarde. Cert este că arta spionajului lui James Bond a decăzut la arta românească de a spiona amantele în timpul lor liber.