Părasită în propriul univers

După ce am cotrobăit prin toa­te crăpăturile pereților casei după che­­ia de la intrare, mă las cu toată gre­utatea corpului pe clanța înțe­pe­nită pentru a deschide ușa. Un mi­ros închis mă lovește ca pedeapsă pentru primul pas pe care l-am fă­cut în hol încălțată, același proces se declanșează de fiecare dată cînd mai deschid o ușă. Parcă nu sînt bi­nevenită în casa în care am copi­lă­rit. Realizez că am uitat să arunc flo­rile din vaza pe care am așezat-o cu cîteva zile înainte să plec pe birou. În jurul ei s-a format un cerc din pe­tale uscate, iar tulpinile au muce­găit, așa că le-am aruncat la gunoi. Dau draperiile groase la o parte, des­chid geamul și aprind televizo­rul. Așezată pe un colț al patului în­velit cu lenjerie roz și cu bagajele a­runcate pe jos, mă simt ca un bă­trîn care nu mai este vizitat de ni­meni.

Dacă nu găsesc acasă mirosul sarmalelor făcute de mama, îm­bră­țișarea puternică a tatălui și chi­cotele amuzante ale fraților, ce rost mai are să revii acasă? Draperii groa­se după care mă ascund cînd nu vreau să vorbesc cu oamenii și mi­rosuri insuportabile pot să gă­sesc peste tot. Nici nu am desfă­cut ba­gajele și deja îmi doresc să plec. De ce au construit părinții mei o ca­să atît de mare dacă nu locuiesc în ea? Mereu îi auzeam certîndu-se că nu au bani pentru a schim­ba aco­pe­rișul sau că trebuie să mai cum­pe­re un fri­gi­der. Cu ce scop da­că toa­te electrocasnicele stau scoa­se din pri­ză, goale?

Prin curte doar cîinele negru și lățos mai patrulează. Este atît de plic­tisit încît nici nu a lătrat și nici nu s-a ridicat cînd l-am chemat. A reac­ționat doar atunci cînd i-am dus ce­va de mîncare, dar a mirosit ce i-am pus în față și a plecat. De­za­mă­gită, merg din nou în casă să mă uit la televizor. Ce bine că stau doar do­uă zile acasă.