Kamikaze cu pistrui

„Sînt în căutarea timpului pierdut, prost ca Marcel”, așa-mi răsună în u­rechi. Și e o voce ascuțită. Al naibii de ascuțită. Mă învîrt bezmetic în că­u­tare de ce? De ce naiba? Spune-mi o­dată! Stai că nu asta voiam să zic. De ce te repezi la mine? Mă seacă. Dă-o-ncolo de luptă. Cine are nevoie de ea?

Lasă că mergem de 1 Mai la ma­re și ne lăsăm soldățeii din minte a­ca­să, într-un lighean. Să-i păcălim. Că ei ne-au învățat atîtea. Ne-au învățat să ne temem. De parcă a spus cineva că e bine să te temi. Oamenii ar trebui să trăiască fără frică, sau măcar fără să arate asta. Să fie sprinteni în îndoieli, dar să fie sinceri și să învețe că nu-i de joacă cu gîndurile, că-s mai mereu obraznice. Dar asta nu se în­tîm­plă pentru că ne pricepem să de­ve­nim reci și să strîngem din dinți, ne plac migrenele și știm doar să pre­tin­dem că sîntem dependenți de viață, nu să demonstrăm.

Ne orbește ignoranța și ducem o luptă cu noi înșine, pînă la capătul pu­terilor, căci nici mulțumirea nu ne mai mulțumește. Și nici cînd pașii noș­tri triști încep să zgîrîie podele, nici atunci nu ieșim din starea asta de conflict „intern”. Devenim in­con­ști­enți, panicați, inutili ca un cadou dră­guț pierdut pe drum. Lumea mușcă din viața noastră și tot noi sîntem cei cărora le sîngerează mintea, și tot noi ne asumăm o vină incomparabilă. Și ne ascundem în camerele noastre de­zorientați de ideea de frică. Ne învino­vățim constant în găsirea unei so­lu­ții. Cînd crezi că le-ai văzut pe toate îți revine acea putere de luptă, parcă proiectîndu-te din interior prea în ex­terior.

Dar așa fac toți. Ăsta ne e viciul. Nu e nici o conspirație. Ca la barbut, gîndurile ni se izbesc de viață. Totul pînă cînd auzim cuvintele în ordinea potrivită.

Iuliana LEONTI