Osînda unei măști înnăscute

Monștrii mei sînt întrebările nepuse la timp. Sînt mo­mentele în care mă gîndesc „cum ar fi fost da­că…”, care mă macină din cînd în cînd. Sînt temerile me­le care mă urmează pretutindeni. Sînt lucrurile de ca­re mă apuc prea tîrziu și nu le fac cum trebuie. Sînt lec­țiile pe care nu le-am învățat la timp. Sînt mo­men­te­le de care nu m-am bucurat atunci cînd am avut o­ca­zia. Realizez că ei sînt mulți la număr, mult mai mulți de­cît spațiul pe care îl am la dispoziție să îi înșir, iar mai rău este că ei nu sînt sub pat, ci în mintea mea.

Pe măsură ce creștem nu mai știm să ne ferim de monștri fiindcă nu îi mai recunoaștem. Cît sîntem mici știm sigur că se află sub pat, cel mult în dulap, dar de la o vîrstă ei se materializează în situații și forme foar­te diverse: de la decizii, la persoane și întîmplări. Se as­cund sub măști și te cuprinde frica de ei atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Ne batem cu ei în fiecare zi, prin toate alegerile pe care trebuie să le facem. Lupta este ne­ostenită și ne silește să avem impresia că asta în­seam­nă că trăiești: să porți un război imaginar cu mon­ștrii tăi și să te prefaci că asta este ceea ce vrei de fapt.

Eu am renunțat de mult timp să mai caut monștri sub pat. Acum îi caut pe stradă sau îi port cu mine pre­tutindeni fiindcă nu mi-i pot scoate din minte. Știu că se găsesc peste tot și au chipul asemănător cu al meu. Poate că ultimul pe care l-am întîlnit a stat chiar lîngă mine în autobuz, în drumul meu spre ca­să, dar eu nu o să știu niciodată ce se ascunde sub de­ghi­za­rea lui. Unul cîte unul, ne izolăm în spatele unor măști sperînd că monștrii noștri – sau mai grav, faptul că noi înșine sîntem niște monștri – nu va fi recunoscut.