Ferestre închise cu deschidere spre cer

Nu mai știu în ce zi – se trezise unul să pu­nă ferestre cerului. Și n-o făcuse oricum. Se a­pucase, nimeni nu știe cînd sau prin ce meș­te­șug, să ia cîte-un geam de la fiecare casă, bor­del sau palat pe care-l întîlnea în drumurile lui. A tras omul de balamale pe unde s-a putut, în unele părți a smuls din țîțîni dreptunghiul lem­nos cu ochiurile de sticlă murdare și pe care era scris la jmekereală cu degetul – „send me nu­des”, și, pe unde s-a gîndit că-i mai complicat, la geamlîcurile unei librării uriașe adică, a ce­rut ajutor divin. Și-a făcut rost de toate. Cum­va, a simțit el că-s destule. Ce face el mai departe.

Priponește ditai scara în pămîntul reavăn din spatele veceului și, cu miș­cări stîngace, dar înflăcărate și pline de-o bucurie fără nume, se urcă țan­țos, dar smerit, la cer. Cu tot cu ferestre. Patru zile și trei nopți, cît i-a luat drumul, s-a hrănit numai cu ciori și apă de nouri. Dar mai avea și-o sti­clă de cola și-o pungă de chipsuri. În buzunar, cîteva bucăți de pîine ne­dos­pi­tă și-o sticluță mică, ca de ojă, cu vin – pentru aportul de calciu și vitamine spi­rituale. La oficiul religios venea regulat să-l mai ajute și cîte-un înger, tri­mis de Dumnezeu Tatăl. Că doar nu putea un mirean, credincios oareca­re, să transforme pîinea și vinul în trup și sînge dumnezeiesc. Ei, și ajuns în cer, omul dă să facă o plecăciune de aproape să cadă și-apoi se uită is­co­ditor la întinderea lui. „Daʼ parcă nu-i așă infinit cum ne-o zis preotul. Pot să-i socotesc șî aria”, zice el, scărpinîndu-și barba și culegînd bobițele de apă care s-ar fi agățat de ea, cînd a urcat în grabă ultimele trepte și a des­tră­mat un nor.

După calculele lui, nici n-avea nevoie de toate geamurile, îi ajungeau nu-mai jumătate din ele. Cu bandă adezivă, piuneze și cîteva cuie, reușește el să monteze, pe toată întinderea spațiului, ferestre și geamuri de toate națiile – cu deschidere spre cer. Să vadă tot omul ce fac îngerii cînd nu-i vede nimeni. Că ei și-așa ne urmăresc tot timpul, pe motiv că ne-ar păzi să nu facem prostii. Deși nu știu cine mai crede să fie așa.