Epistolă scrisă de mînă

Nu i-am văzut niciodată așa por­niți unul împotriva celuilalt. Mai deunăzi încercam să mă înțeleg cu unul din ei care auzea vag ce-i spu­neam prin capătul unor cepe mici în­fipte în urechi, din care asculta cum altcineva îi vorbea despre ale lui, cum ceva și mai nou apăruse undeva în A­merici.

La tine, acolo unde ai sădit să­mînța unei nații de nemulțumiți. Au trecut decenii și secole de cînd au fost ul­tima dată sătui de ce aveau, și acum mă întreb dacă au fost vreodată. Dacă s-au trezit vreodată odihniți, fără vi­ni­șoa­re rozii alunecînd în jos, de-a lungul albului ochilor, fără cearcăne, fără degete bîjbîind după aparate care pornesc ca un cvartet de rîșnițe înfuriate, fără lumini incandescente mai puternice decît cel mai portocaliu cărbune în­cins care li se perindă mereu prin față într-o fanfaronadă zilnică a hipnozei.

Sînt jucăriile lor preferate și se iau mai în serios decît o gloată de pre­­­­­­­­­­­­ș­co­lari care aleargă cu năduf  o roată de bicicletă. Nu ai recunoaște obrajii ro­tunzi și rumeni, cămășile largi de in și bu­chetele de flori galbene pe care ți le amintești poate de pe cîmpuri saxone î­nainte să fii dus peste mări. Sînt proscriși ai hîrtiei și novici ai penei de scris, pentru că au învățat mecanisme de ceas să facă asta pentru ei.

În fie­ca­re minut, al fiecărei zile muncesc ca niște salahori ca să învețe mecanisme­le să facă și mai multe în locul lor, mereu mai mult, pînă cînd tot efortul tău va fi în zadar. Cei mai înceți sînt lă­sați în urmă și cei mai puțin legați de funiile acelea cu ciucuri de metal sînt uitați. Îți scriu să te rog să alegi să tră­iești în ignoranță, să trimiți scrisori, să as­culți liniștea și să nu spui nimănui ce ți-am scris ca să nu ne pierdem cu to­ții. Pentru că, Ben, vor avea tot timpul din lume să alerge zmeie pe cer și nu vor mai ști cum.

Alexandra PANAETE