Dinastia unui sezon

Sub lumina difuză a reflectoarelor, ea se înfățișează privitorilor în valuri de mătase neagră brodate cu dantelă ve­nețiană. Ar putea dansa în pași de tan­go sau și-ar putea lăsa unduirile să joace în piruetele unui vals lent, cu­legînd suspine și priviri avide.

Toți trecătorii se opresc să o ad­mi­re, vrînd să îi cuprindă talia îmbrăcată în sclipiri de onix. Și-ar dori la gîtul ei un șirag din perle negre, contrastînd cu fil­deșul pielii sale și cu lucirile rubinii ale buclelor care se odihnesc pe un u­măr. Pasivitatea ei încarnează o regină dam­nată iar ochii ar putea împrăștia ve­ninul verdelui de Paris. Privește în gol, nu își coboară genele asupra celor care îi aduc ofrande, e obișnuită să au­dă aceleași cuvinte zi de zi. Se în­treabă, însă, dacă îi vor lipsi atunci cînd va coborî de pe piedestal. Dacă își va mai aminti cineva suplețea mătăsii a­tunci cînd nu va mai prețui la fel. Își a­lungă astfel de gînduri, mințindu-se că frumusețea nu poate fi valorificată după inscripțiile de pe o etichetă sau du­pă idealurile unei epoci.

>Nu vrea să fie doar o poză într-un album care, a­tunci cînd nu mai are file goale, este uitat pe un raft. Știe că dacă nu va mai va­lora la fel, va deveni comună, ni­meni nu o va mai dori pentru că nu o poate avea. Se vor lăsa păcăliți de o i­lu­zie, îi vor invada templul pentru a-l pro­fana și o vor arunca în colțul uitării. Și apoi își vor îndrepta cuvintele de la­ud­ă către alta, pînă cînd îi vor răpi individualitatea și va ajunge ca ea, o regină decăzută.

Dacă ar avea lacrimi, le-ar lăsa să încălzească impasibilitatea obrazului, însă damnații nu mai au regrete, căci Fortuna și-a întors privirea de la ei. Vi­trina își stinge luminile, iar în locul buclelor roșii o planșă în culori de vară anunță prețul frumuseții, înjumătățit.

Cătălina DOBROVICEANU