Avatarurile pornografiei

Ca o femeie ușoară, auto-dezvăluirea este o carne din ca­re sinapsele noastre se hrănesc ca termitele pen­tru a ne produce plă­ce­re, drept dovadă că aproape jumătate din zi ne-o dedicăm vorbindu-le al­to­ra despre noi înșine.

În care facem pi­ruete printre barierele autocenzu­rii pe care le doborîm cu o răsuflare a­tunci cînd întîlnim o adiere de em­pa­tie. „Platforma” pe care se des­fă­șoară devoalarea, fie ea sau nu virtuală, e mai puțin impor­tan­tă, spun o se­rie de studii din do­me­niul psiho­lo­giei și neuro-științei. Cu alte cu­vinte, dezbrăcarea noastră, parțială sau totală din spațiul public este a­dic­tivă și terapeutică, indiferent de specificitatea me­diului în care se pro­duce. Con­secințele sau riscurile ei sînt conștientizate așa cum sînt asimilate și mesajele de pe pachetele de țigări în momentul în care te-n­ve­lești confortabil în fumul lor.

Dar, Ca o femeie isterică, auto-dezvăluirea o să te ur­mă­reas­că și o să-ți mănînce zilele, pînă cînd o să-ți regurgitezi toate plăceri­le. Tot ce ai spus, ai scris, ai declarat sau ai postat va ieși la iveală ca de­jec­țiile dintr-o latrină defectă. Fiind­că ni­meni nu a stat să cunoască eul de printre rînduri, nimeni n-a putut să în­țe­lea­gă că sînul dezgolit este o metaforă și ni­meni nu va pricepe că ți-ai pus su­fle­tul pe tavă fără pricină. Totul se va dilua în oceanul de gro­bi­­anism în ca­re ai crezut că vei stră­luci ca o bu­ca­tă de sticlă într-o băl­toa­că murdară.

Și atunci vei căuta să te acoperi imediat înapoi, întrucît, Ca o femeie violată, e firesc să încerci să-ți ascunzi tru­pul de privirile insidioase ale ce­lor­lalți, după ce-ai fost pîngărită. În­să în drumul tău spre casa sinelui mai găsești să te înfășori doar cu o per­dea de fum.

Laura PĂULEȚ