Din suflet de tablă

Are pielea lucioasă și sclipește sub razele soarelui care cad pentru prima dată pe ea. Picioarele îi sînt negre și fără urmă de praf, iar hai­ne­le ei miros a nou. Nu știe cînd a ve­nit pe lume și nici nu știe cine-i sînt părinți, dar tînjește să slujească pe ci­neva.

Ar prefera să aibă o casă a ei, chiar și fără încălzire, mobilă sau bi­be­louri. Nici de curent nu are ne­vo­ie, ci doar de patru pereți să o a­pere de vînt și un acoperiș să o protejeze de ploaie. Dacă ar ști că-i hrănită me­reu, iar stăpînul ar avea grijă de ea și de casă s-ar lipsi. Știe că poate în­frun­ta fur­tunile, iar frigul nu-i pă­trun­de prin pielea groasă.

Brusc simte o atingere pe spate a­poi un clinchet metalic. O răsucire de cheie și inima i-o ia la galop. Se sim­te vie cum nu a mai fost vreodată și dintr-o dată, pentru întîia oară pi­cioa­rele încep să i se miște, la început mol­com apoi tot mai rapid. Se simte cea mai rapidă dintre toate, căci știe că tinerețea-i garantată pentru ea. Ci­ne ar putea să o-ntreacă acum că-i a­lături de un stăpîn? Simte și că-i cea mai înțeleaptă din toate, căci a aș­tep­tat atîția amar de ani să-și pă­ră­seas­că culcușul și a auzit ea odată că tim­pul te face mai înțelept.

Pe măsură ce prinde viteză pie­lea începe să-i vibreze ușor. Ce bi­ne-i să simtă vîntul în față! Ce sfînt să sim­tă asfaltul sub tălpi și ce bine-i să fie stăpîna șoșelei. Deodată picioarele-i încetinesc, iar apoi se opresc cu to­tul. A nimerit într-o parcare plină de oa­meni care o înconjoară într-o cli­pă. Blițuri apar de peste tot, iar ti­ne­rii vor poze cu ea și nu înțelege de ce. Doar remarca unuia o lămurește în final. „Frumoase mașinile de e­po­că, dar timpul lor a apus”.

Andrei MIHAI