De la un chiriaș împiedicat

Nu există o cale bună sau rea de a invoca lucrurile acestea. Cu toții știm că Dumnezeu nu te caută după medalii, grade sau diplome, ci după ci­catrici, și din acestea multe am a­vut.

Numai că, la mine, cicatricile au ur­cat brodînd, din vîrful degetelor, de-a lungul mîinilor vineții, murdare și mereu cu unghii prea scurte, pînă la tîmple, alunecînd pe ramele groase a­le ochelarilor prăfuiți. Țesut-au o pla­să existențială mai groasă decît per­de­lele îmbîcsite din iută de la feres­trele fumurii ale redacției care mi-a fost cea mai puțin mofturoasă gazdă pe care o putea avea un student.

Nu s-a supărat niciodată dacă am venit tîr­ziu, dacă am dat cîteodată muzica prea tare, ori ne-am scuipat sufletele în schelălăituri grotești care ar fi vrut să fie argumente sentențioase. Nu ju­de­că niciodată prea aspru, pentru că o vedeau ceilalți, și nu ne-a dat afară vreoda­tă pentru că n-am udat vreun ghi­veci cu flori, dovadă că asemenea entități n-ar vie­țui mult în fumul a­ces­ta de țigară. Da, la gazda aceasta se fumează, pentru că cineva a spus o­da­tă că n-a existat pe lumea asta re­dac­ție în care să nu se fumeze și ziar scos la lumina zo­ri­lor fără scrumiere pline.

Se bea bere, multă cafea și se scri­e. Mult. Pentru că gazda aceasta nu știe altceva și cred că, după tot a­cest timp nici n-ar vrea să cunoască al­te adevăruri. Și le-a acceptat așa cum mi-am împînzit țesuturile cu durerile și fericirile ei. N-ai cum să pleci la fel cum ai venit de la ea. Nu dacă ai stat vreodată să vezi zorii de la etajul al doi­lea, în timp ce două pleoape ro­și­a­ti­ce așteaptă un semn cezaric de la tiparniță. Iar la final, cînd ești rugat să-i dai un preaviz înainte de evacu­a­re, nu ești în stare să încropești un ră­vaș mai lung decît un biet „mul­țu­mesc”, scris cu un pix de-al altcuiva pe un colț de Opinie. Dar vei ști că o să înțeleagă.

Alexandra PANAETE