Mai am opinii

„Vrei sa te uimesc un pic? Sînt studentă la Iași începînd cu anul a­cesta. Abia aștept să ne revedem și sper ca de acum încolo sa putem pe­tre­ce mai mult timp împreună”, îi scriam celei mai bune prietene în ur­mă cu trei ani, iar răspunsul a fost cît se poate de sincer: „Iubita, vrei să te uimesc și eu un pic? nu mai sînt în Iași… nu am dat la master”. Așa a început pentru mine aventura ie­șea­nă, cu surprize, cu tot.

Orașul acesta, despre care, la Galați, am tot auzit de la profesorii mei, absolvenți ai Uni­versității „Cu­za”, m-a cucerit de la dist­anță.

Chiar și-acum, după ani în care am co­bo­rît și am urcat Copoul în serile de luni, miercuri și duminică, bucuria aceasta nu poa­te fi înlocuită cu nimic altceva. Luna oc­tombrie m-a purtat pe cără­rile care duc spre parcul Copou, spre Bojdeucă, spre Mi­tro­­­po­lie, Biserica Trei Ierarhi, Casa Mitropolitului Do­softei, dar și spre Grădina Botanică. Eram fără busolă, dar de fiecare dată am ajuns la des­tinație.
Drumul spre redacția Opiniei studen­țești l-am găsit mai greu, căci, deși voiam să-mi aștern gîndurile pe paginile revistei, nu-mi doream să a­jung ca Ana, care în fiecare zi de luni avea ochii încercănați, în timp ce Ade­­lina își masca oboseala cu un zîmbet. Totul pînă-ntr-o zi, cînd, împreună cu Diana am deschis ușa redacției.

Au urmat zile și nopți în care am corectat reportaje, am mai dat un te­le­fon pentru o declarație, pentru pa­gi­nile 2-3, sau un search pe Google pentru a găsi numele actorilor din pie­sele de teatru de pe 12.

„Aceasta e ultima dată cînd se-ntîmplă, Elena!”, mi-a spus Cătălin de-atîtea ori, așa speram și eu, dar n-a fost să fie.
Dacă aș fi întrebată des­pre cei trei ani pe­trecuți la Iași, răspunsul ar fi „Opi­nia”, adică profesorii care au stat la aceeași masă din redacție, opi­niștii promo­ției noastre și opiniștii moște­ni­tori.

Azi e încă prea devreme pentru a așterne amintirile de la etajul doi al Casei de Cultură a Stu­denților.