Dansul care ne așteaptă

Copiii sînt aduși de berze sau sînt cumpărați de la magazin. Iarna, dacă pui limba pe o bară de fier, îți va rămîne lipită acolo și, ca să su­pra­viețuiești, va trebui ca cineva să ți-o ta­ie și dacă înghiți o gumă de mestecat, ți se vor lipi mațele unul de altul și vei muri.

La fel, te vei îmbolnăvi și vei muri precis, dacă nu te speli pe mîini înainte și după masă. Lupii pre­feră să mănînce oa­meni și, uneori, iezi, iar proș­tii sînt foar­te no­rocoși. Însă cea mai go­­go­nată e aia cu greierul și furnica, pe care ne sileau s-o turuim la școală pe de rost, ca să învățăm, vezi Doamne, ce bine e să muncești și ce poți păți dacă ai alte preocupări nepotrivite și duci o viață de artist dezmățat. Și, mai ales, vara se muncește.

Apoi venim în primul an de fa­cul­tate, ca să aflăm că am fost mințiți toa­tă viața. În prima iarnă ne plîngem de frig, dar vara… vara ne adaptăm. Nu ne mai dezlipim de chitară și de băn­ci­le de la balenă și avem aceleași no­te ca fata aia cu ochelari, care lo­cu­ieș­te în sala de lectură. Și ne identifi­căm atît de bine cu greierul, încît ui­tăm de existența furnicilor. Iar acestea, puține și ele, văzînd că lucrurile pot merge și altfel decît în fabula fran­cezului, capătă treptat nuanțe verzi, a­poi se pricopsesc cu viori și viața tu­turor capătă culoare. Iar studenția ni se transformă într-o vară continuă, cîn­tăm și ne pare bine. De asta, campu­su­rile noastre nu mai sînt furnicare, ci o adunătură de greieri amețiți, o ve­selie și o petrecere infernală, în care fi­ecare își ciupește coardele după u­re­che, fără să asculte scîrțîitul ce­lui­lalt. Și zgomotul acesta este muzică cerească pentru noi, toți greierii cu bur­ta verde și cu mintea și mai ne­coap­tă. Pînă la iarnă mai e mult.

Anastasia CONDRUC