O horă fără dansatori

Unirea Mică a venit, în manu­a­­­le­­le de la școală, la pachet cu o fo­to­gra­fie cu domnitorul Alexandru
I­oan Cuza. Îmi amintesc că la liceu făceam de fiecare dată concursuri cu tema „cine îl cunoaște cel mai bi­­ne pe domnitorul Principatelor U­ni­te” și cu cîteva zile înainte îmi lu­am de la bibliotecă cîteva cărți și ci­team. Eram mai mult interesați de via­ța domnitorului, decît de cum s-a făcut unirea. Uneori, în pauze, ne mai scotea pe holul mare profesoa­ra de franceză și dădeam mînă cu mî­nă, cîntam și dansam pînă suna clo­poțelul de intrare la ore. Astăzi, du­pă mai mult timp, am ajuns la U­ni­­versitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde pe 24 ianuarie, por­ți­le-i sînt închise, căci este zi liberă de la Guvern. Concursul nu mai e, iar ho­ra o găsesc ceva mai în vale, lî­ngă statuia domnitorului.

Îmi aduc aminte că acum doi ani, pe 24 ianuarie, am ieșit la „vî­nă­toa­re” prin orașul Tg. Bujor, acolo un­de mi-am terminat liceul, am în­tre­bat oamenii dacă știu ce zi săr­bă­to­rim noi și am rămas surprins de răs­punsuri. De fapt, în oraș, nu prea se sărbătorea, căci unii îmi spuneau că nu-s din zonă și nu știu, iar alții în­cepeau să mă certe pe motiv că fac miș­to de ei. Cei mai puțini dintre ei abia scoteau pe gură cuvîntul „u­ni­re” și în niciun caz numele domni­to­rului. Sigur, fiecare și-a urmat cursul, căci atîta timp cît „Hora Unirii” nu răsuna de pe undeva, nimeni n-a­vea de unde să știe că azi este despre is­torie. La Iași, versurile lui Vasile A­lecsandri sînt fredonate, în fiecare zi, de clopotul din vîrful Palatului Cul­­­­tu­rii și de aia știm să sărbătorim. Sau nu?

Acum, uitîndu-mă pe harta din 1859, îmi dau seama că de fapt Ro­mâ­­nia, care încă nu-și cunoștea nu­me­­le, și-a pus atunci cei doi maxilari, pre­gătită fiind ca peste 59 de ani să-nghită cu poftă Transilvania. Pof­ta de unire nu s-a dus, căci azi, pe stîl­pi și pe clădiri încă mai stă scris: „Ba­sa­ra­bia e România!”, însă dacă mergi în Piața Unirii, vezi că de fapt, pes­­te o zi sau două, nu mai are ci­ne să-ți prindă mîna întinsă. Și-ți mai pui, dacă vrei, „Hora Unirii” să-ți ră­su­ne în căști în timp ce o iei grăbit sp­re ca­să. De unde flori? De unde o­me­ni­e?