Cu lumea la ușă

După trei cafele, un pachet de ți­gări și o grămadă de agitație, din avion lu­mea pare foarte mică. Iar ca să te sui în bestia zburătoare îți trebuie un pic de curaj. Nu toți au cu­rajul să fie un soi de Icar cosmopolit. Durere, îngrijorare, chio­răit de mațe. Nu am mîncat nimic de teamă ca nu cumva decolarea să îmi fa­că probleme. Pe gemulețul din stînga norii par cernuți prin sita ma­mei, iar cerul parcă-i o prelată pusă deasupra lor. Sub mine un pe­i­saj multicolor pictat de un Picasso cu mînă tremurăndă. O salată de cu­lori.

Deodată apar turbulențe. Se zgu­die scaunul sub apăsarea trupului, ca și cum ar urla la mine să mă dau jos. A­lar­mată, apăs la în­tîm­plare pe butoane, în speranța că voi reuși să fac drăcia asta să își revină. Apăs din nou butonul ALT și ma­și­nă­ria începe să gonească nebunește făcînd tot soiul de manevre care mai de care mai periculoase. În­ce­pe să îmi sune în cap o melodie ciu­dată, iar la un Escape distanță, zbo­rul re­de­vi­ne lin.

De sus stau cu picioarele pe lu­me prăpădindu-mă de rîs la ima­ginea furnicarului de ochi antrenați în rutină și absorbiți de ziua de mîi­ne. Aproape pun mî­na pe nori. Mă încearcă un soi de trăire apoteotică. Mi-aș putea împleti un fular din co­pacii și apa de jos, iar în părul lung mi-aș agăța cele trei culori ale steagului (așa, ca să nu-mi uit universul). E suficient un buton ca să res­pir, văd, simt. Mi-au zis doar că „noul Apple Macbook, un ultra-portabil din­tr-o bucată”, mi-aduce lumea la ușă.

Adriana DĂNILĂ