Coadă a la Italia

Dus. „Vă rugăm să nu vă decu­plați centura de siguranță, pînă nu veți primi semnalul de la coman­dan­tul de zbor. Avionul nu a ajuns încă în poziția finală.” E deja a tre­ia oara cînd stewardesa le repetă cu o voce aproape răstită pasagerilor să nu se pregătească de debarcare pentru că pilotul nu a finalizat în­că manevrele de aterizare. La scurt timp, un val de aplauze, urmat de mai mulți de „Doamne ajută!” și cîteva cruci făcute strîmb, acoperă orice încercare a echipajului de a-i face pe oameni să respecte procedura. Cînd au simțit că avionul s-a (aproape) oprit, pasagerii s-au ri­di­cat – parcă într-un sincron repetat de zeci de ori înainte – în picioare, au deschis trapa bagajelor și și-au luat cu o singură mișcare ageră toa­te gențile. Au mai făcut doi pași în stînga (sau în dreapta, după caz) și s-au poziționat într-un șir indian de­zordonat pe culoarul dintre scau­ne. Și-au așteptat. Și-au așteptat. Și-au așteptat… S-ar fi grăbit ei și mai mult, dar cred că aveau rău de înălțime și au preferat să aștepte scara.

Întors. Am ajuns în aeroport cu aproape două ore mai devreme. Ve­neam destul de departe și am luat în considerare traficul, care ne-ar fi putut face să ne întoarcem mult mai tîrziu acasă. Am făcut check-in-ul, am trecut de toate filtrele de securitate și am ajuns în sala de aș­tep­tare, unde, prima dată am veri­ficat panourile electronice. Mai e­rau trei zboruri înaintea noastră, la porțile unu, doi și cinci, unde aș­tep­tau cîte două-trei persoane. Noi tre­buia să ne îmbarcăm de la poarta pa­tru, unde vreo 30 de persoane stă­teau deja la coadă, așa că am tras cu urechea să văd dacă vorbesc ro­mânește. Îmi era clar că nu aveau cum să fie ai noștri, că nu ar fi pre­ferat nimeni să stea atîta timp în pi­cioare. M-am uitat la bagaje, nicio sacoșă de rafie care să îi dea de gol, dar, am zărit cîteva buletine. Ro­mâ­nești. Ai noștri erau.

Prolog. Nu știu dacă-i moș­te­ni­re comunistă sau plăcere, dar cred că nu ne vom sătura prea curînd de statul la coadă.