Libertatea ’89 în pantofi roșii de lac

Mergeam spre gară pe partea stîngă, dinspre Victoria și, pe colț, înainte de tarabele cu legume scoase-n marginea trotuarului, era „Li­bertatea ‘89”. M-am dat în lateral, m-am uitat să nu treacă vreo mașină și-am încercat s-o prind pe toată într-o poză numai bună de pus pe Instagram. N-a durat mult, că m-am întristat. Nici în realitate nu părea așa ru­i­na­tă clădirea din fața mea, cum părea-n fo­to­grafia mea cu efect nostalgic turnat finuț peste. Cu geamuri murdare de sticlă și-o vopsea albastră pe fa­ța­dă, părea o clădire dintr-un oraș din Siria, care-a prins bombardamente. Scria mare cu alb peste culoare „Libertatea ‘89” și jos, la parter, unde înainte era, probabil, crîșma, pe care n-am mai prins-o, era o gaură făcută într-un geam, cît să-ncapă o mînă, un cap curios sau chiar o siluetă mai mică, chircită.

Am băgat capul pe geam și-am văzut înăuntru mese ca-n barurile de la mine din sat, scaune aliniate frumos împrejurul lor și perdeluțe frumoase aranjate prin colțuri. Și mizerie. Mi-am tras capul îndărăt de frică, gîndindu-mă că n-ar fi mult ca din întuneric să iasă un om fără adăpost care să-și fi însușit spiritul libertății, după numele crîșmei, pe de-a întregul, gata să-și apere teritoriul.

M-am dat înapoi, m-am mai holbat o dată la treptele din stînga clă­dirii și-am urcat ba mai sărind cîte două scări într-un pas, ba mai călcînd pe structura de fier să mă feresc de-o gaură din lemnul putrezit sau mai ținîndu-mă de balustradă, să nu mă duc cu totul la vale, în stradă. Deasupra „Li-bertății ‘89”, acoperișul din lemn putrezit aștepta plin de găuri, se uita la mine cu doi pantofi roșii de lac, care-și săltau tocurile pe-o scîndură din mij-loc și mă-ntreba cu ce ocazie m-am apucat, așa, dintr-o dată, să vizitez fantomele din mijlocul orașului, pe care nici măcar după nume nu le-am cunoscut pînă atunci.