Cînd s-au spînzurat fosilele

Era o vreme în care presa se fă­cea cu un strop de romantism. Nici pe de parte precum cel din romanele de „capă și spadă”, ci mai degrabă un fel de romantism amestecat cu un teribil spirit de aventură. Era a­cea senzație în care știai că ce scria d’alde Woodward chiar era fapt de presă și o credeai cu o așa tărie încît ni­meni nu te putea îndoi să zici alt­ceva.

Era o vreme în care oamenii ca­re mînuiau pixurile iubeau meseria mai mult decît orice. Îi mai vezi prin filmele italiene și americane de prin anii ’80, îmbrăcați cu paltoane pînă la glezne și cu pălării cu bor, din cap pînă-n picioare gri. Ieșeau din ceață, pe alei întunecate, cu carnețelul în mînă și cu reportofonul pornit mai me­reu în buzunar. Un clișeu cap-coadă, dar un clișeu care a prins pen­tru că oamenii credeau că jurna­liș­tii spun adevărul și-și lipeau nasul de fiecare ediție care miroase a tuș ieftin, căutînd o evadare din mono­to­nia lor cotidiană. La noi au fost in­gi­nerii în pielărie sau așchiere, tîm­pla­rii, fochiștii sau contabilii care au încercat să strunească cotidianul să intre în camerele oamenilor. Pe geamuri, pe hornuri și pe sub preșuri.

Gazetarii de-altă dată sînt însă acum pe moarte. Astăzi, lumea des­chi­de ziarul doar ca să se uite la po­ze. Care mai mari, mai colorate, din toate unghiurile posibile și doar cu domnișoare din sezonul primăvară-vară. Știrile le urmăresc doar la televizor și le măsoară în băi de sîn­ge, ma­sacre, carnagii și nelipsitele de­zastre.

Dac-ar mai trăi astăzi, gazetarii și-ar da paltoanele pe costume apretate și ar scrie despre energie e­o­li­ană, minorități, globalizare, sau discriminare. Ar face-o fabulos probabil, dar nu le-ar mai ști nimeni de frică. Corupția, sărăcia și oamenii cu povești de viață au ajuns subiecte de­rizorii, fără „vizibilitate europea­nă”. Cei care vor să facă astăzi presă s-au născut prea tîrziu.

Cătălin HOPULELE