Timpul agățat de-o pînză

Cînd eram copilă mă supuneam unui ritual imagi­nar propriu în fața oglinzii și reușeam fără prea mari strădanii să dau naștere unei lumi ideale, de-un su­pranatural de-a drep­tul supărător pentru cei din jur. Aveam notate pe cu­get, cu litere îngroșate, cîteva legi testamentare pu­erile, după care mă ghidam cu aten­ție, fără să cîrtesc vreun pic și fără să încerc vreodată să le izgonesc da­că deveneau apăsătoare, chiar și pentru spiridușul din mine. Adăugam zilnic universului cîteva noi nebuloa­se încărcate de visuri, aspirații și frici și le făceam să or­biteze în jurul axului meu și, uneori, și în jurul altora, pînă îi prindeam în vrajă.

Treptat, am simțit cum timpul își înfinge ghearele as­cuțite fără milă în ceea ce eu conturasem așa duios într-o inocență întreagă. Întîi, ghearele s-au aruncat cu putere asupra cugetului pînă cînd nepăsarea a luat lo­cul dorințelor. Apoi, au înaintat ca o boală ce se extinde agresiv spre organele vitale. Inima n-a mai înflorit ca-n prag de primăvară și astfel a dispărut și curajul. S-a stins la fel de repede ca o lumînare în bătaia vîntului și-a lăsat în urmă un miros de ceară topită ca să ami­n­tescă ,totuși, că acolo a locuit cîndva visul. Cînd am încercat să rescriu legile gravitației, aceasta a devenit mai reală și mai greu de suportat decît la orele de fizică. Am știu atunci că boala progresase atît de tare încît îmi era deja imposibil să o mai țin sub control. Orice încercare de a mă ascunde în spatele unor idei care erau de mult mîncate de o molie ciudată era i­nutilă, așa că am lăsat timpul să mă stoarcă pînă la ul­tima picătură de viață.

M-am regăsit la cîțiva ani distanță în fața aceleiași o­glinzi mari, puțin ciobite, pe care aburii dușului de­se­naseră un strat fin, ca de pînză. Încercam același ritual, dar nu mai era loc de planete în jocul meu, căci mă iz­beam a­cum de un morman de cioburi. Pe un ochi al pînzei un punct minuscul confirma realitatea. Era un păianjen ce­nușiu care îmi gîdila obrazul.

de Andreea ANTON