Să ni le punem pe piept!

Cerșim pe la porțile destinului să ne-ntîmpine cu ceva memorabil. Poate să fie o înzestrare din naștere, un miracol neașteptat, o medalie ostenită, un pre­­miu binemeritat sau o favoare în­toarsă. Ce contează este ca acest me­mo­­rabil să ne injecteze ființa asemeni unei substanțe fluorescente care să ne facă să stră­lu­cim în ochii altora.

Visăm să ne-mbo­gă­țim de-o aureolă amplă, ca niște se­mizei coborîți printre muritori și să ne-nfruptăm din mirările elogioa­se ale ce­lor­lalți ca din ambrozie. Să fim curtați, invitați, sărutați, invidiați. A­­poi să trecem mai departe mîndri, ca niște îm­pă­rați care se-nclină cît să-și sa­­lute norodul, iar apoi să ne retragem, prea plini de sine, în dependințele noas­­tre.

De fapt, majoritatea ne petrecem în­­treaga existență fără a face nimic me­morabil. Sîntem niște pîrliți, niște i­na­daptați, nevăzuți, neremarcați și nea­pre­­­ciați în nici un fel. Niște făpturi șter­se, cărora le este prea jenă de um­bra pe ca­re o fac pămîntului. Ne pur­tăm privirea și ni-s grei u­me­rii de me­ri­tele nerecu­nos­cute. Merite pe care nici noi nu credem că le avem, în­să ne în­cre­din­țăm, comparîndu-ne cu cei­lalți, că măcar noi am muncit mai mult, ne-am sacrificat mai abitir și am renunțat mai mult la sine decît cei îm­po­dobiți cu tot felul de la­u­de și epoleți.

Degeaba, știm. Sîntem degeaba, pen­­tru nimeni și pentru nimic. De a­ce­ea as­cuțim priviri și otrăvim vorbe la a­dre­­sa ce­lor pe care soarta i-a ștampilat mă­car o dată cu binecuvîntarea unei e­ti­chete care să-i distingă de ceilalți. De­și știm că majoritatea sînt niște im­pos­tori care, de fapt, nu au făcut cu adevărat ceva ex­cepțional, tînjim după destinul lor. F­i­ind­că de nimic memorabil din viață nu am reușit să ne bucurăm aș­tep­tînd, de­gea­ba, recunoașterea unor per­soa­­ne ca­re nu sînt demne de nimic me­mo­rabil.

Laura PĂULEȚ