Cercul vicios se închide la bliţ

Acum vreo zece numere și ce­va, m-am apucat să scriu un text des­pre oamenii care-au murit încercînd să-și facă fotografii. Am zis „ce mișto – unii chiar sînt destul de proști în­cît să-și pună viețile în pericol pentru o poză – ăsta subiect!”. Cînd am trecut de entuziasm, m-am apucat de că­u­­tat cazuri în presa internațională.
Am găsit copii morți pe tre­nuri, a­dolescenți cățărați pe clădiri sau chiar oameni destui de amețiți, încît să nu vadă capătul scărilor și s-o ia la va­le pe un șir incredibil de lung de trep­­te, pînă să-și găsească, la ul­ti­ma, și ca­pătul zilelor. N-a mai fost a­­mu­zant.

M-am gîndit, după ce l-am pre­dat și-am căutat chiar și poze cu oa­meni proptiți pe vîrfurile clă­di­ri­lor, ce i-o fi împins pînă într-acolo, în punctul în care să nu se mai gîn­dească la felurile în care și-ar pune viețile în pericol. Am adunat eu niș­­te motive precum faima sau bucuria de-a avea primul o amintire din­tr-un asemenea loc, dar cel mai ta­re m-a înspăimîntat c-am ajuns să cred că, de fapt, e doar un automatism. Nu mă cațăr pe clădiri înalte sau mă urc pe vîrful vreunui deal să fac un selfie c-un peisaj, dar fac poze la orice. Mă întîlnesc cu cineva – fa­cem o poză, văd un copac frumos în­florit – „vai, cum ar arăta ăsta c-un filtru pe Instagram!”, văd un a­nunț ha­ios pe-un geam – „ăsta e de Face­book!”. Și de-ar fi doar atît. Multe dintre po­zele pe care ajung să le fac, le fac fă­ră vreun motiv sau vreo in­tenție de-a le posta pe undeva – le țin acolo, de rezervă, că doar s-o ivi vreo­da­tă ocazia să le pot posta pe undeva.

La un moment dat, însă, mai a­junge telefonul să-mi spună că nu mai are spațiu și că tre’ să mă apuc să șterg lucruri din el. Îmi bate i­ni­ma mai repede, degetul îmi a­lu­ne­că pe ecran și nici măcar nu știu în ce di­recție să-l mișc să găsesc ceva de-aruncat. Respir ușurată și-mi zic, „ești fraieră, le descarci pe laptop în­tîi și te-ai salvat!”, dar nu fiți și voi fra­ieri ca mine – știm cu toții că pî­nă și ăla o să ne lase baltă-ntr-o zi, o să se ducă în lumea circuitelor moar­te cine știe ce de prin el – și-abia a­tunci o să fie vai de noi, de-au­to­ma­tis­me­le și de amintirile noastre pier­dute pe drept!