„Ce avem noi aici?”

„Aha, e un cod! Sînt bun, pot să îl descifrez și să îmi ajut țara, să îmi împlinesc misiunea!” – ex­cla­ma­țiile de mai sus și textul ce urmea­ză au fost extrase din cugetările interioare ale unui acoperit în presă. „E grav cînd nu știi ce să scrii și ce să faci cu viața ta. E grav și cînd știi să scrii, dar tot nu știi ce să faci cu via­ța ta. E cel mai grav, mega-grav, să nu știi nimic și totuși să le ai pe toa­te. Sau cel puțin așa am auzit eu ieri, în redacție, cînd săracul redactor-șef a dat ordin să scriem despre mi­ne. Adică despre cei ca mine, agen­ții sub acoperire. Deja mă bucuram că, în sfîrșit, voi avea și eu un text pe pagina trei, acolo unde, de obicei, numai mahărul cel mare scria. Și chiar am scris, m-am documentat, n-am dormit o săptămînă și, într-un final, mi-a ieșit. L-am trimis, ca de fiecare dată, la două adrese: la siri@lbromana.sro și la ma­ha­rul­@nu­tepublic.hot.

Am primit două răspunsuri a doua zi. Primul era de la Siri și îmi povestea ceva de unul, Napoleon, care ar fi declarat că trei ziare de par­tea ta sunt mai utile decît o mie de baionete. În fine, nu am prea în­țe­les eu cine era, oricum murise de mul­tă vreme. Dacă îmi spunea că trei ziare sunt mai utile decît 10.000 de protestatari, ar fi fost o informație va­loroasă. Ah, mi-a scăpat un zero mai devreme. Și al doilea răspuns îmi de­talia în exact 5.000 de semne tra­seul pe care urma să îl parcurg pî­nă la faza de embrion dacă mai tri­miteam ceva demn de publicat. Oa­meni sînt ăștia? Cum spunea cole­gul meu de la Societatea Carpați (Emi­novici parcă îi zicea), «Cum nu vii tu, Țepeș doamne» și mai continua cu ceva legat de temniță și împăr­țiri, cred că se referea la ritualul nostru de a hotărî de la început cine intră și cine nu intră nici dacă vrea la răcoare. Pînă acum, am scăpat și eu și restul; chiar ne întrebam zilele tre­cute «Cu ce s-au umplut celulele, dacă noi sîntem aici?»”.

de Lorel ATOMEI