Bunul, Răul și Urîtul

Prietenii îl știu pe Răzvan ca fi­ind băiat de treabă. Puțin alintat de mic, me­­­reu cu o pasiune pentru cărți și istorie, a fost crescut să nu se lase la mîna altora și cu ideea că, în ori­ce va face, ultimul cu­vînt trebuie să îi a­parțină. 78 de zile și-a căutat rostul, fugărind cîini fără stă­pîn. A bătut la uși care nu i s-au des­chis nici pînă as­tăzi și și-a luat în cîrcă să răs­pundă la întrebări cu vorbe care, grele sau u­șoa­re, nu ar fi mulțumit pe nimeni.

Nu putea să îl acuze lumea că a stat degeaba, însă cînd a început să-i calce pe unii pe degete, aceștia l-au în­țepat î­na­poi. L-au întrebat „care-i ros­tul tău?” și, pînă să le răspundă, i-au cerut socoteală pentru greșeli pe care el nu-și amintea că le-a făcut. S-a spășit, căl­cîn­du-și vă­dit pe or­go­liu. Ca un bi­vol, care, înconjurat de o ceată de lei și cu vreo doi a­tîr­nîn­du-i pe beregată, mai aruncă o co­pi­tă în stîn­ga și-n dreaptă, doar ca să nu uite că n-a murit.

Răzvan însă le-a promis tuturor răs­punsuri. Le-a cerut doar 100 de zi­le ca să se obișnuiască cu cizmele de­formate lă­sate moștenire de E­mil, care se um­pleau de apă și la cele mai ușoare ploi. S-a tre­zit însă în sala de judecată după nici 80 de zile de că­u­tare, ca un student de la Drept ca­re a învățat un semestru Civil și se tre­zeș­te că la examen are întrebări din Pe­nal. Chiar dacă era mai înalt și mult mai drept de spate decît Emil, majoritatea n-a văzut, n-a auzit, ci doar a as­cul­tat și a votat. Răz­van a plecat, păs­trîn­du-și acel ultim cu­vînt pentru clipa în ca­re va considera el că s-au împlinit ce­le 100 de zile și cînd va veni, de bu­nă­vo­ie, să dea so­coteală.

Acum, Victor e încrezător. Du­pă nici două zile în care și-a că­u­tat rostul, răs­pun­sul i s-a ivit, simplu, na­­­tural, ca muș­­tarul cu bobițe pes­te mi­cii fierbinți. Pă­rea și mirat că cei­lalți din jurul său nu s-au gîn­dit di­na­inte la asta. Le-a spus că, într-un timp atît de scurt, e evident că „Mi­­nuni, într-adevăr, nu se pot face”. Și a­re drep­tate. Nici Roma n-a ars toa­tă în­tr-o singură zi. Nu de una singură.

Cătălin HOPULELE