Cum mi-au otrăvit unii mintea

Pastila de după Niciun comentariu la Cum mi-au otrăvit unii mintea 10
Bored kid

Cel mai tare mă înspăimînta la religie ideea că sînt mic. Închi­deam ochii și vedeam o mînă mare, un­de­va sus în cosmos, care învîrtea Pămîntul pe inelar și eu, indiferent ce aș fi făcut, nu o puteam opri. Era teribil de înspăimîntătoare nepu­tin­ța asta pentru un copil în clasele pri­mare ce voia să se facă om de ști­in­ță care să salveze universul. Cum să faci bine cînd cineva știe dinainte ce urmează să faci și cum? M-am dezmeticit destul de greu și a fost nevoie de ceva muncă de convingere pentru a fi lămurit că religia, credința, ortodoxia nu funcționea­ză așa. Că există un liber-arbitru, po­si­bilitatea de a alege, etc. Însă pînă să mă dumirească profesorul meu de religie, care ne punea să învă­țăm rugăciuni ca pe poezii, fără să le tăl­măcească, cele mai puternice amin­tiri legate de școala primară au fost cele în care stăteam nopțile întins în pat, acasă, strîngeam din ochi și vedeam un om cu barbă al­bă care învîrtea lumea pe buricul de­getului.

Apoi a fost înger-îngerașul meu. Eram mic, tot la școală, să fie cla­se­le primare, poate chiar a V-a, cînd în­vățam că noaptea, în timpul somnu­lui, asupra-mi veghează un înger. „E mereu acolo, de asta trebuie să te rogi și dimineața, și noaptea, ca să nu te uite”, îmi spunea profesoara de religie, o doamnă simpatică, dar care se enerva repede și ne articula cu linia peste palme, care mai pre­da ore de civică și de limbă ro­mâ­nă. Și îl rugam să aibă grijă de mi­ne, de părinți, de prieteni și, gîndidu-mă că e un semn de mă­ri­ni­mie, îl rugam să arunce un ochi și peste restul lumii. Era o metodă de vindecare a neputinței de care vă vor­beam și care, în multe momen­te, m-a ajutat.

În final, în timpul liceului, am avut un profesor de religie care ți­nea mini-ore de filosofie cu noi, din care nu am înțeles absolut nimic, și un profesor pe care-l vedeam ieșind din cluburi și despre care s-a zvonit destul de credibil că avea o relație cu una dintre colegele me­le.

Rememorîndu-mi orele de re­li­gie, nu pot să nu mă întreb dacă aș vrea să am un copil care să-nvețe re­ligia la școală? Probabil că da. Un profesor bun poate să-i dea, dincolo de credință, o ierarhie morală care nu se găsește pe Internet sau la televizor, aceste cimitire ale co­pi­lăriei. Dar să facă religia cu profesorii pe care i-am avut eu? Ni­cio­da­tă.
Degeaba vorbim de introduce­rea istoriei religiilor în școli, de re­gi­mul de opțional al acesteia, dacă profesorii noștri încă vin cu sacul de grăunțe de acasă și pun copiii să se așeze cu genunchii pe ele.

Autor:

Cătălin Hopulele

Director la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top