Argumentul, între putere și plictis

Am fost acum vreun an și ceva într-un sat din Republica Moldova, în preajma alegerilor parlamentare. Un bătrîn, un fel de Moromete al locului, îmi povestea cum votează alți oa­meni în vîrstă: nu știu diferența dintre un partid sau altul și între oa­me­nii pe care îi aduc la conducerea țării, pur și simplu pun ștampila pe poza cu se­curea și ciocanul, pentru că asta își aduc aminte din copilărie.

La fel și unii tineri, chiar. Se orientau către ce știau mai bine, ce le sărea în ochi ca fiind cel mai cunoscut, adică aceeași imagine.

Poate unora chestia asta li se va pă­rea ceva „exotic”, însă nu e chiar așa de departe de noi. Degeaba în­cear­că un specialist politic să explice un punct de vedere cu argumente so­lide, invitat la un talk-show de la 8 la 10 seara, la care se chinuie și să facă sla­lom printre întreruperile celorlalți din platou, cînd apare un Badea seri la rînd bombănind încontinuu „cu­ta­re e ciuma”. Nu trebuie să fii sociolog să-ți dai seama care mesaj va rămîne întipărit în mințile mai multor oameni.

La noi, din păcate, argumentul es­te în mod primejdios subapreciat. Ide­ea de dezbatere (reală, nu ce se mi­mea­ză la televizor) nu își găsește rostul, pentru că „nu se vinde”, nu face au­diență. Nu aduce nici pîine, nici circ.

De ce sînt Antenele și Realitatea încă eficiente? Pentru că acționează acolo unde trebuie, la mase. Ce dacă oamenii cît de cît învățați în ale ma­ni­pulării sau cu minimă înțelegere so­cio-politică știu că sînt instrumen­te de manevrare, cînd ei re­prezintă doar o mică parte a populației? Că, pînă la urmă, votul e sport național, nu concurs de inteligență. Și națiunea se ui­tă la televizor, de cînd iese de la serviciu și pînă adoarme. Iar televizorul îți arată zece secunde fundul lui Boc, după care îți vorbește despre po­li­ti­că.

Ioan STOLERU