Cu dreptul în stîngul

Ce-i zumzetul ăla? A, alarma de la telefon. Oare de ce sună așa de dimineață? Probabil din greșeală. Am totuși sentimentul că uit ceva și nu îmi dau sea­ma de ce simt un nod în gît, ca și cum aș avea emoții. Prostii, cred că nu am dormit cum trebuie.

Iar sună tîmpenia asta de parcă îmi face în ciudă, doar n-am cursuri azi, n-am examene. Examene, asta era! Am unul de la 8 și eu nu am învățat nimic! Nici n-am avut timp, săptămîna asta am avut atîtea de fă­cut, ba cumpără cadou pentru Ana, ba mergi la ziua lui Gabriel. Cum de am uitat eu de examen? Și nici nu pot să mă duc în restanțe, profesorul e dintr-ăia ca­re vor răul studenților și îi obligă să învețe de parcă ar fi doctori docenți.

O să frunzăresc cursurile în timp ce beau cafeaua, bi­ne că le am. Ceva tot o să țin minte, chiar dacă sînt mul­te pagini. Cică dimineața e perioada perfectă pen­tru învățat. E imposibil să nu se lipească ceva de mi­ne. Și dacă nu o să rețin nimic? Știu, o să mă așez lîngă o colegă care ia mereu note mari și învață bine, chiar dacă nici nu îi știu numele. Și o să îmi pun și cur­surile pe telefon, să am un plan de rezervă. O să pară că mă uit la ceas. Și mai bine, o să mă pornesc mai devreme de acasă să prind loc pe ultimele rîn­duri, nu are cum să mă vadă profesorul tocmai pe mi­ne. Bun, gata, nu îmi mai fac griji, nu are ce să mea­rgă rău, dacă pornesc cu ideea asta o să îmi mear­gă bine toată ziua. A, și să nu uit să ies cu drep­tul din casă.

***

Ce aglomerat e în amfiteatru! Bine că mai e un loc pe ultimul rînd. Ce zice profesorul? Nu aud din ca­uza gălăgiei. „Ultimele două rînduri să vină în față!”