Amintiri din epoca morții

1949. Un grup de studenți speriați sînt aruncați într-o cameră cu pe­reți reci, o „șerpărie” care duh­neș­te. După un timp, încrezători în bu­nă­tatea ce­lor­­lalți colegi de celulă, a­mă­rîți de soarta la care au fost su­puși, încep să se plîngă acestora. Le spun că au fost închiși pe nedrept și că au fost crescuți cu bună cre­dință și cu frică de Dumnezeu.

Văd, de a­se­me­nea, în pe­dep­sirea lor o gre­­șea­lă ca­re numaide­cît trebuie îndreptată pen­tru a putea ajunge cît mai repede la pă­rinți să-i liniștească, fiindcă să­ra­cii nu știu nimic din cele ce s-au în­tîm­plat.

Atît a trebuit să audă cel care mai tîrziu a fost supranumit „Demonul” și, ca la un semn, a lăsat Iadul să o­cu­pe închisoarea din Pitești. Împreună cu alți prieteni care-i urmau or­di­nele cu sfințenie i-au chinuit pe a­cei care și-au destăinuit gîn­du­rile pî­nă și-au negat părinții, cel mai bun prieten și au devenit din tor­turați, tor­turanți. Iar pentru asta au re­vo­lu­ți­o­nat tacticile de dezuma­ni­za­re prin re­educare. Îi legau și le bi­ciu­iau cor­purile dezvelite pînă că­deau fără su­flare pe cimentul rece. La masă erau obli­gați să mănînce cior­be fierbinți și nu de puține ori cei care voiau să-și pu­nă capăt zi­le­lor se aruncau în ca­za­ne­le cu opăreală.

1952. Ororile programului se­cret de la Pitești au fost dezvăluite de postul Europa Liberă, iar ca­me­rele morții s-au închis. Atunci, revoluția omului nou a eșuat.

Iulia CIUHU