Singurătatea-i inamic

Trează, dar încă buimacă, încalț mecanic aceeași pereche de cizme negre, care, îmi place mie să cred, îmi fac piciorul mai lung. Îmi dau pe după gît fularul gri, îmi îndes brațele în geaca vișinie și răsucesc de două ori cheia în ușă.

E ceață și frig, și aburii ce-mi ies din gură, de îndată transparenți, se pierd cît ai clipi în aerul dimineții de noiembrie. Mă-ncearc-o gripă, pentru că strănut de azi-noapte. Dar nu de asta îmi sînt gîndurile învălmășite. În drum spre cursul de „Discurs jurnalistic”, reascult în minte conversația telefonică avută seara trecută cu soră-mea: „Îi vezi? Se caută cu ardoare la tot pasul, le e sete de o conversație demnă, pe post de preludiu, și-atunci cînd nu au în preajmă un el sau o ea, se strecoară ca șoarecii de bibliotecă printre amicii lor, mai-mai să nu rămînă vreun răgaz în singurătate. Asta-i o formă de fobie”. Și nici că-i contest spusele. De vreme ce prea puține sînt acelea momentele în care tînjim după o clipă, două, trei cu noi înșine și, din fericire, multe sînt cele în care vrem să fim înconjurați de aceia ca noi, mare lucru să n-avem fobie. Doar e firesc să fugim de ce nu ne place.

Dacă continui să merg cu pași de sugar, risc să-ntîrzii la facultate. Numai că nu mă dumiresc. Așa-s oamenii de solitari în fapt real? Și-apoi o văd parcă, pe ecranul minții, pe bunica mea în plină văduvie, cu sîngele-i care probabil fierbe de amar și acum, după 19 ani de la decesul bunicului. Mult ar fi vrut să-i mai mîngîie ea creștetul capului și să-și privească împreună progeniturile cum dau naștere altor făpturi. Și nu-i singură acum, e-acasă cu părinții mei, dar tare-s preocupată de valul ăla de solitudine care-a cuprins-o, de fapt, de mulți ani. Își adună cu palmele lacrimile de pe obrajii calzi cînd i se face dor de el, și se-nconjoară de nepoate, alintîndu-le, cu orice prilej. Deschid ușa sălii de curs și din interior mă întîmpină doar o singură colegă, Diana. Își ridică privirea dintr-o carte și se bucură că am sosit și eu, că ea acum nu mai e singură. Îmi împing mîneca puloverului mai sus de încheietură și mă uit în jos, spre ceas: 7.39. Se pare că-n clasă nu-i lume multă și n-am întîrziat.

de Claudia COCIUG