Tinerii se simt înșelați

Pe Vadim l-am cunoscut în urmă cu patru ani, în Iași, într-o încăpere pli­nă de fum de țigară și ziare vechi, cu pa­gini îngălbenite. Venise să-mi poves­teas­că cum se săturase el de comuniș­tii de la Chișinău ca de mere pă­dure­țe.

Era un aventuros, un tînăr cu limba iu­te, sînge fierbinte și mînia unui cal săl­batic priponit într-un grajd de fier.

Ieșise în seara de 7 aprilie la o plim­bare pe străzile din centrul Chi­și­nă­u­lui. Știa de evenimentele din ziua res­pectivă, fusese și el în Piața Marii Adu­nări Naționale (PMAN) cu un grup de băieți, dar când lucrurile au luat-o raz­na, s-a întors acasă, în Ialoveni. Spre sea­ră, pe la 11 noaptea, Iulian, un amic, l-a convins să se întoarcă în capitală. „Ne-a mâncat în fund să mergem”, mi-a spus cu ciudă. Voiau să se holbeze la clă­dirile devastate. Acolo însă a fost prins, amenințat cu arma, ridicat pe sus și dus într-o dubă la Comisariatul Gene­ral de Poliție. Timp de trei zile, a fost martorul bătăilor și violurilor unor po­l­ițiști și membri ai Batalionului cu Destinație Specială rămași neidentifi­cați pînă astăzi. Cu loviturile era obiș­nuit, a scăpat teafăr din „coridorul mor­ții” pentru că practicase lupte greco-ro­mane. În schimb, țipetele disperate, de peste perete, ale tinerelor violate de băr­bați în uniformă au fost greu de su­por­tat. Închiși în celulele unei alte în­că­peri, băieții nu puteau decît să urle la po­li­țiști și să lovească cu pumnii dispe­rați în perete. Nu puteau face nimic pen­tru fetele alea, numărul cărora a rămas o enig­mă.

La două luni după cele trei zile pe­trecute după gratii, puterea de la Chi­șinău s-a schimbat, iar lui Vadim a în­ceput să-i placă maioneza. „Da, cu toa­te E-urile ei”. După apa chioară și fe­li­ile de pîine de secară, pe masa primei cîr­ciumi la care s-a oprit după ieșirea din izolator, au fost înghesuite farfurii cu zeamă de pui, friptură de carne de porc, brînză de oi, mujdei, mămăligă și doi li­tri de suc de mere.

Vadim a crezut în schimbare și în lupta pentru libertate. Împreună cu el, în PMAN au ieșit mii de tineri cu ben­ti­țe tricolore care-i voiau afară pe co­mu­­niști. Erau emoționați, înduioșați, cu­prinși de frenezie. În sfârșit, exploda mă­măliga. Sperau ca Moldova să-și reia fă­gașul firesc spre democrație. Fu­se­se­ră sufocați cu rusisme și ajunseseră să se simtă străini în propria lor țară.

Însă, la patru ani după așa-numita „Revoluție Twitter” de la Chișinău, eco­urile sunt slabe și poartă mai de­gra­bă urme de dezamăgire și amă­ră­ciu­ne. Tonul discuțiilor pe Facebook, blo­guri, sau pe băncile din parcuri este u­nul sumbru. Tinerii se simt înșelați, pros­tiți. Sunt din nou furioși. Moartea lui Va­leriu Boboc, băiatul snopit în bătaia săl­batică a unor cefe late, a fost zadarni­că. Durerea fetelor violate în grup, pe po­­dea­ua roșie a izolatoarelor, a fost ui­ta­tă ca o boală rușinoasă, iar vinovatul a­­ces­tor abuzuri e în continuare o fanto­­mă.

În acești ani, tinerii s-au convins că s-a schimbat doar spoiala. Poporul e la fel de sărac, politicienii sunt niște in­fa­tuați, iar puterea-i o damă cu camelii.

Lina VDOVÎI