Nu pot*

De obicei, mă apucă teroarea cu cîteva zile înainte de primul deadline. Corpul meu execută mișcări robotice – dorm, mănînc, stau pe Facebook, citesc, fac curățenie prin cameră, uneori și pilates – , însă mintea mi-e îngropată. Se scufundă în adîncimi ca un topor aruncat în apă. N-o fac conștient, dar nu mă mai surprinde.

O lălăi așa cîteva zile la rînd. Serile vin peste mine cu sentimente de vinovăție. De ce n-ai scris, de ce-ai procrastinat? Fac orice altceva, însă ideea de a lua laptopul în brațe și de a deschide un document e de-a dreptul înfiorătoare. Am totul pus pe hîrtie: structura, scenele, personajele, chiar unele paragrafe. Scrisul, cu toate astea, e cumplit.

Apoi, cînd mă arde termenul limită, mă trec valuri și valuri de căldură și, cu Doamne ajută!, așez primele fraze. Chiar dacă ulterior dispar, ele sînt esențiale. Sălășluiesc în inima textului. Sînt fundamentul pe care încep, ușor, ușor, să contruiesc. De cele mai multe ori, sînt scrise în pripă, cu greșeli și scăpări, fără diacritice, cu ff în loc de foarte și pt în loc de pentru. Asta pentru că atunci, în primele minute ale reportajului, mă interesează ideea, nu forma.

Karl Ove Knausgard, scriitorul norvegian pentru care am căpătat o obsesie în ultima vreme, spunea într-un interviu că deadline-urile sînt, pentru el, eliberatoare. Că atunci cînd le primește, se izbăvește de orice inhibiție și scrie ca și cum l-ar fugări cineva. Scrie necontenit, sute de pagini pe zi, pînă cînd primește telefonul de la editor. Abia atunci pune punct și trimite materialul.

Fricile mele sînt diferite. Ele se adună progresiv, se așază unele peste altele ca într-o stivă, și mă însoțesc nu pînă la deadline, ci pînă la publicare. Fiecare etapă intermediară – primele corecturi, cel de-al doilea draft, mailuri, discuții pe Skype, alt teren, alte interviuri – devine, așadar, o probă de rezistență.

Ajung, uneori, să îmi visez textul. Mă gîndesc la cum o să arate, cum se va încadra pe site sau în revistă, dacă va avea poze sau ilustrații și abia în ziua cu pricina, abia cînd știu că urmează să i se dea publish, respir ușurată. O, Doamne, ce bine e! Am scăpat, mă prăbușesc în lîncezeală și sînt, în sfîrșit, fericită.

***

E ceea ce le spun celor care mă întreabă în metrou, pe mail sau pe la conferințe, de ce nu mă apuc naibii de altceva.

Text de Lina VDOVÎI, jurnalist freelancer și Senior Editor Opinia Studențească.