Tanti Maria din poarta Zlătari

Vizavi de Palatul CEC, unde Calea Victoriei șerpuiește în jos în­gustă, în fiecare zi, tanti Maria a­prinde lumînări. E ca și cum ar face asta, într-un fel pentru sine, înaintea marii plecări. Și totuși, în­dîrjirea ei de a veni zilnic la poarta bisericii Zlă­tari e mai mult decît un soi de iz­băvire personală. Cînd se sting lu­mînările celor mulți, vii sau morți, tanti Maria le rea­prinde sfios, lă­sîndu-te să înțelegi că îi e foame.

De ceva vreme, la una din cele mai vechi biserici ale Capitalei, aparținînd pe vremuri unui han bu­cureștean, între străzile Lipscani și Stavropoleus, mîna Sfîntului Ci­prian i-a fost întinsă și ei cînd a che­mat-o pe lîngă oamenii ce intră la Zlătari. Tanti Maria e un om sfios. Bag de seamă că așa trebuie să fi fost dintotdeauna, din mo­ment ce nu se amesteca nici cu cer­șetorii de rînd, vulgari, care-ți bagă mîna în geantă, nici cu trecătorii grăbiți, apa­ritici, curioși, de prin fa­ța bise­ricii. Ea are cîteva locuri ale ei, un­de doar se așază, chircită într-o hai­nă veche de lînă, uzată de ploaie, în­cît i se văd doar ochii. Mîna ei nu e întinsă și nu spune o poveste. Cînd plouă sau ninge stă ghemuită în frig, pe un scaun, și se încălzește lîngă lumînări, deși nu sunt atît de multe, pentru că nu prea se înghesuie nimeni să vină să le-aprindă. Își trage haina mai bine pe șale, și-n mîini sprijină o plasă de pînză neagră, sperînd că, poate, pînă spre seară va avea cu ce s-o um­ple. Nu-ți cere pomană, dar da­că o faci ridică doar ochii din pă­mînt și-ți mulțumește clipind. Într-un fel, tacit, te asigură că lumî­nările tale vor arde pînă la ultima pi­cătură de ceară, într-un soi de troc nonverbal.

În zilele însorite se așază sus, în pridvorul de piatră, chiar lîngă in­trarea în biserică, departe de fe­meile postate ciorchine pe lîngă gard, făcînd în fond același lucru ca și ea, dar mult mai pe față, de parcă, cumva, s-ar dezice de tot ce e țipător și vulgar. Într-un fel, res­pectă locul, exprimînd prin tăcere ceea ce doar Dumnezeu și oamenii prin care vorbește știu că ar avea ea nevoie. În felul acesta, deși pri­vește doar în jos, mîini elegante, pi­cioare încălțate după ultima modă, unele chiar destul de mo­des­te, se opresc și îi umplu pla­sa, pe care ea o deschide pe jumă­tate, cu mîncare, cu-n leu, c-o ico­niță.

Așa cum a fost zămislită din naș­tere, foarte mică de înălțime (a­tunci cînd se urcă pe pridvor nici nu atinge asfaltul cu picioarele) se îndreaptă încet, dar hotărît în spa­tele locului de aprins lumînări. A­co­lo, s-ar spune, e biroul ei secret. Își netezește hainele, potrivește ba­ticul și scotocește prin plasă dupa bănuți. Îi scoate și-i pune la piept, mai aproape de inima peste care au trecut mai bine de 70 de ani. Apoi, într-un soi de conștiinciozitate lăuntrică, verifică toate lumînările. Dacă au flamă. Dacă nu.

Iar toate astea, într-un ritual care sfîrșește prin a-și cumpăra și ea două lu­mînări, din interiorul bisericii, doar ca să-I mulțumească Celui de Sus că și azi a mai trecut o zi și n-a murit de foame.

Diana ROTARU