O Românie prea mică

Ceaunul aștepta pe plită nerăb­dă­tor. Coaja aurie de mămăligă care îi îm­prejmuia marginile se cocea poc­nind. Și mama punea cu grijă lap­te­le strecurat, muls cu o oră înainte, ușu­rel și începea sfîrîiala. În cîteva mi­nu­te deja laptele se ridica nervos, lă­sînd pe margini o dantelă de spumă. Cea­unul se odihnea pe un petec de iar­bă și noi povesteam cîte ni s-au în­tîm­plat peste zi. Eu aveam privilegiul de a ră­zui coaja de pe ceaun. Nu era nimic mai bun pe lumea asta.

Dimineața umblam la cuibar. Cu două ouă în buzunar îmi luam de gri­ja micului dejun. O omletă în care arun­cam și o palmă de mărar, cu niș­te castraveți proaspeți. Asta după ce îmi luam papara de la mama: „nu mai calci pe rugi, că se amărăsc!” Apoi ne adunam care de pe unde pentru prîn­zul care însemna o ciorbă de cartofi dreasă cu smîntînă, un copan de pui, o salată.

Nostalgia mă apucă de cum pun pi­­cio­rul în piață. Îmi vine să mă iau după oamenii care vînd acolo pînă acasă doar așa mi-oi putea retrăi co­pi­­lă­ria.

Teo a plecat din România în Sta­­te cînd era prea mic ca să fi avut timp să prindă gustul mîncării de aici. S-a întors la 30 de ani pentru afaceri. 30 de ani și 190 de kilograme mai tîr­ziu. Nu intra într-o Dacie, ocupa sin­gur un lift și oricît a căutat în maga­zinele pentru grăsuți, tot n-a dat pes­te măsura lui – 7XL. Unde mai pui și toate privirile pe care le aduna de pes­te tot. „Uită-te în jur, dacă vezi pe ci­neva mai gras decît tine, nu trebuie să slăbești!”, i-a spus un văr. Nu a gă­sit… Și cum România era puțin cam mi­că să-l încapă – să recunoaștem, avem o problemă și cu persoanele cu proble­me cu greutatea – a luat decizia vie­ții lui – să lase pe banda de la sala vreo 90 de kilograme. A trecut pes­te nostalgia acelor multor cheesburgeri care umpleau masa de prînz, a dulciu­rilor grămadă, la orice oră. Abia da­că mergea pe jos zece minute, acum poa­te și să danseze pe bandă. Kilo­gra­me­le se topesc, mai greu, dar se to­pesc.

Poate că n-am prea evoluat. Lu­mea mai merge cu căruța, avem pli­te cu lemne în casă și toalete în gră­di­nă. Dar încă mai încăpem pe ușă. Așa că și țara asta are un merit: să ne men­țină la o greutate normală.

Andreea ARCHIP