Zidul Berlinului nu a căzut

Două săptămîni le-a luat oamenilor să înțeleagă ce s-a întîmplat. Bucuria, însă, nu avea să le dureze mult. Căderea Zi­dului Ber­linului a scos la iveală o dis­crepanță a­dîn­că, ce nu s-a lăsat biruită nici de cele mai îndîrjite eforturi. Au încercat ger­ma­nii din Vest să-i înghită cu totul pe ceilalți, dar diferențele erau prea mari. De­geaba s-a crezut că elibe­rarea îi va uni și-i va face un tot. Poporul german se rupsese mai tare ca niciodată, de parcă nu ar fi vorbit aceeași limbă. A fost pri­ma dată cînd s-a unit Vestul cu Estul, dar e­fectul avea să se cunoască a­bia du­pă mulți ani. Nici acum, după do­uă­zeci de ani parcă nu se înțeleg unii cu alții.

Germania arată ca un puzzle lipit strîmb, care se ține cu dinții de imaginea pu­blică ideală. Dar se clatină destul de ușor, atunci cînd, din Uniunea Eu­ro­pea­nă se ridică voci consternate, care a­ta­că falsa uniune. Lipiciul care îmbină do­uă piese care nu se potrivesc iese la i­vea­lă din ce în ce mai mult. Nici pînă în zi­ua de azi nu s-a stins conflictul dintre ce­le do­uă jumătăți. Vesticii spun răspicat că nu își găsesc nici un corespondent în partea cealaltă de Germanie. Dacă atunci cînd a căzut Zidul se plîngeau de cozi interminabile și aglomerație, acum spun că majoritatea dintre ei nu au reușit să se adapteze. Viața curge prea repede pentru ei, iar impactul unei alte lumi a fost considerabil. Au rămas sechele și de-o parte și de alta. Totuși, nu se poate spune cine resimte mai tare problema.

La douăzeci de ani de la „eliberarea” esticilor încă se mai iese în stradă. Nu așa cum ar trebui, cu urale sincere în ca­re să creadă toți germanii. E o sărbătoare falsă în care se privesc unii cu alții cu ochii mijiți. Îndoiala se adîncește din ce în ce mai tare și printer oameni își face loc o credință injustă: crăpătura nu va fi niciodată astupată. Nu e vina oamenilor. Habar nu aveau ei, în acea zi de joi, 9 noiembrie 1989, că pe fiecare cărămidă dată jos cu pumnul se va scrie cîte un nu­me de om. Reacția a fost una cît se poate de authentică, în acele vremuri. A­cum, însă, groapa se ve­de din ce în ce mai mult și nimeni nu mai închide ochii. Am putea spune cu ușurință că mereu a fost o diferență, în toa­tă lumea, între Vest și Est și că uni­fi­ca­rea este un model demn de urmat. Ne stă mărturie bucuria închipuită a germa­nilor că prăpastia dintre două lumi nu se poate niciodată mic­șo­ra. Cel mult, oa­me­nii se pot educa, trep­tat să o ignore și să o ia ca atare. As­ta, pînă atunci cînd se naște vreun conflict.

Pînă la urmă, dărîmarea mormanului de cărămizi a început să semene mai mult cu un ideal fals. Pentru germanii din Vest, Zidul Berlinului nu a stat niciodată mai semeț.

Adriana ZĂVOI