Naționaliștii, copiii triști ai patriei

În fiecare an în perioada asta se in­tensifică tensiunile româno – maghiare, pe fondul zilei naționale a ungurilor (15 martie). În 2013 a fost tot circul cu Sa­bina, eleva de 15 ani din Covasna care a venit la școală fix în această zi purtînd o bentiță tricoloră ca să „le arate ea lor”. De­sigur, gestul a fost de un teribilism pueril evident, dar scuzabil avînd în vedere vîrsta fragedă a copilei. A creat însă contextul perfect pentru a le justifica frustrările naționaliștilor de ambele părți.

Naționalistul extremist e ultimul om cu care vrei să porți un dialog. Mintea lui nu funcționează pe bază de argu­mente, ci e alimentată de ranchiună, ură față de „ceilalți”, frus­trări și un sentiment fals de su­perio­ri­ta­te strămoșească. Acesta nu realizează că prin acțiunile sale, deși se declară „na­țio­nalist”, nu face decît să le provoace rău conațio­nalilor săi, scăzîndu-le ima­ginea în ochii celorlalți. Pentru că oa­me­nii generali­zează ușor și repede, și dacă o grupare extremistă declară azi că lup­tă pentru autonomia a ce colocvial nu­mim Ținutul Secuiesc, mîine și mai mulți români îi vor privi pe unguri, toți un­gurii, cu ochi răi.

Există unguri detestabili? Desigur. Români? Nenumărați. Să condamni însă un popor întreg pe baza cîtorva exem­ple negative e dovadă de ură, prostie, cel mai adesea ambele; și e același principiu pe care sîntem noi adesea criticați în Occident.

Anul acesta, avînd în vedere că pe 6 aprilie vor fi alegerile generale în Un­ga­ria, opoziția, cu precădere partidul extremist Jobbik, încearcă să concureze cu partidul de guvernămînt jucînd încă o dată cartea naționalistă. Mereu sînt voturi de muls astfel de la electoratul ușor manipulabil, și unde altundeva mai bine decît în România? Aici sînt ju­mătate din ungurii din străinătate în­r­e­gistrați să voteze în legislativele din Ungaria. În luna ianuarie, din apro­xi­ma­­tiv 100.000 de cereri pentru a vota la alegeri, 45.000 erau din România. Miza e mare și extremiștii vor juca în con­ti­nuare cartea naționalistă, făcînd rău ungurilor de peste graniță, periclitîndu-le și mai mult imaginea, și mai ales celor din România, intensificînd ten­siunile din Harghita și Covasna și ura de­ja mare a naționaliștilor și ex­tre­miș­tilor români, nici ei cu nimic mai breji.

Există unguri detestabili? Desigur. Români? Nenumărați. Să condamni însă un popor întreg pe baza cîtorva exem­ple negative e dovadă de ură, prostie, cel mai adesea ambele; și e același principiu pe care sîntem noi adesea criticați în Occident. Românii care „nu suportă” ungurii nu realizează că prin com­por­ta­men­tul lor nu fac decît să contribuie la problemă, că sînt parte din ce e bolnav în societate. Prin ură rareori se poate construi ceva productiv, stabil, care să dureze. Și noi de asta avem nevoie, de o societate inteligentă, demnă, care să nu se facă de rîs prin comportamente de copii de 15 ani și ranchiuni ieftine într-un stat care este, pînă la urmă, multietnic. E de-ajuns că avem clovni siniștri în loc de politicieni, nu trebuie să ne mai facem rău și singuri. Nu-mi doresc ca nici un ungur cinstit să părăsească România, ci mai degrabă naționaliștii de ambele părți să fie excluși din viața publică, să ne putem vedea de probleme serioase, nu de conflicte puerile.