Voluntariatul la romani

Nu-i un cliseu daca spunem ca o mare parte dintre romani cu greu s-ar implica intr-o activitate fara cistig imediat. Oricit ar fi de mici remuneratia, bunul, avantajul sau serviciul primit in schimb pentru munca depusa, ele trebuie sa existe. Satisfactia personala vine odata cu acestea, nu prin activitatea in sine. Ne simtim bine si impliniti daca obtinem orice, niciodata cind contribuim cu ceva doar de dragul de a o face. Cu alte cuvinte, sintem “voluntari” numai ca sa primim. Ne “implicam” cind stim ca ne asteapta un mic avantaj.

Nu pot sa nu-mi amintesc vorbele unui amic de acum citiva ani, cind am fost pentru citeva saptamini inscris intr-o asociatie ecologista de pe litoral: “Cel mai bine e la Mare Nostrum. Stai acolo, sa vezi cite fete sint si ce repede se lasa vrajite”.

Si mai iritanti sint “voluntarii” care, odata inscrisi intr-un ONG, incep sa se plinga. Ca munca e grea, ca nu se-nteleg cu ceilalti din grup, ca nu stiu de ce s-au mai inscris, daca tot nu-i ajuta cu nimic. De parca nu acesta ar fi scopul voluntariatului, sa invatam sa ne implicam intr-o activitate fara a astepta vreun beneficiu. Nici un altul in afara de satisfactia de a face un bine si, pe deasupra, de a deveni mai sociabili si cooperativi.

In schimb, la fel de bine cunoscut e faptul ca sintem de multe ori dispusi la cele mai prostesti lucruri pentru a primi un ban sau pina si cea mai umila bucatica de cascaval de pe-un raft pe care oricum scrie “lichidare de stoc”. Cel mai bun exemplu e campania de la Maggi, de acum citiva ani. Nu stiu daca sa-mi amintesc cu umor, ironie sau groaza cum, in numai citeva zile, toate ferestrele din cartier s-au umplut de afisele rosii in forma de inima. Sperau toti ca, dintr-un cartier de consumatori de ciorba, ei vor fi aceia la usa carora vor bate reprezentantii Maggi sa le ofere marele premiu. Citiva si-au lipit afisul si pe masina, doar, doar vor fi prinsi in trafic sau la semafor de vreo mini-caravana Maggi.

Ma-ntreb citi s-ar fi grabit sa le lipeasca pina si-ntr-un loc ascuns daca ar fi fost vorba de o campanie de salvat delfinii. Multi ar fi spus ca n-au timp sa printeze afisul si ca caute scotchul. Pentru ca, mai nou, replica preferata a multora este “n-am timp”. Toata lumea-i ocupata.

Imi pare rau, dar imi vine greu sa cred ca timpul este problema la noi. N-am reusit in sapte ani sa finalizam autostrada Brasov – Bors, iar pe Elodia am cautat-o citeva sute de episoade. In ultimii 20 de ani, singurul care-a spus ca ne trebuie timp – si a avut dreptate – a fost Silviu Brucan.

Ioan STOLERU