Codul penal al universităților

În universități se fură ca-n codru. Nu pleacă bușteni sau cherestea pe ușile de la intrare, nici lemn sub formă de mobilă, ci versiunea finită a materiei lemnoase – hîrtia. În dosarul de săptămîna aceasta din „Opinia studențească” s-a decupat o fracțiune din „piața neagră” a mediului academic românesc – lucrările de licență sau disertațiile realizate contra cost. Nu vorbim de plagiaturi clasice, cum s-a descoperit în cazul unor doctori ce „au importat” materie cenușie gata tipărită din străinătate, traducînd-o, ci de lucrări redactate contra cost, originale, făcute ca la carte, cu toate ghilimelele la locul lor.

Însă problema este mult mai gravă și are o amploare mult mai mare. Același lucru se întîmplă și rîndul cadrelor didactice, un fenomen complex și greu de urmărit. Lucrările științifice realizate contra cost au prețuri simțitor mai piperate și „piața neagră” a acestora este aproape imposibil de infiltrat, accesul fiind făcut doar pe baza unei rețele de încredere și de recomandări. Se poate doar aprecia că fenomenul vizează mai mult domeniile umaniste. Ce om întreg la minte și-ar vinde cercetarea originală de matematică, descoperirile în biologie sau chimie, pentru ca altul să-i culeagă meritele?

Mai sînt apoi cadre didactice care, în foamea promovării, plătesc apariția articolelor în tot felul de reviste necunoscute din străinătate, care obțin o indexare măcar în BDI (baze de date internaționale). Există și unele exemple în Iași de personaje notorii care spijină financiar edituri în străinătate doar ca să aibă unde să-și publice lucrările.

Însă, ca orice domeniu cu hibele sale, problema furtului academic începe de jos. În cazul acesta, de la licență. Studenții din anul al treilea se îngrămădesc cu zecile la un profesor coordonator. Fără a discuta aici despre posibilitatea ca aceștia să poată realiza o cercetare științifică notabilă, cum ar putea o persoană să verifice, în luna iunie, pe ultima sută de metri, mii de pagini de licență? Apoi vine disertația, după doi ani de master, acest ciclu Bologna criticat de toată lumea. Dacă sistemul Bologna a impus comprimarea materiei de la licență în trei ani pentru majoritatea specializărilor, iar în multe domenii s-a tăiat din materie ca la abator, la master s-a lălăit materia de un an pe doi. Majoritatea masteranzilor lucrează și frecventează școala ca un hobby (cu excepția celor care chiar doresc să învețe – ei o vor face indiferent că termină masterul în șase luni sau șase ani). Iar disertația? Floare la ureche. Pe mulți dintre aceștia, care se hotărăsc să meargă și la doctorat, nici măcar nu-i mai încearcă seriozitatea.

Așa se naște această molimă a furtului, care macină sistemul universitar ca un putregai. Degeaba ne plîngem de legi proaste, finanțare puțină și nervi măcinați, dacă la temelia învățămîntului superior, pe lîngă performanță și muncă, există și aceasta.