Un 1 iunie din flori

Copiii de astăzi ai României s-au obișnuit să fie crescuți de o mamă vitregă. Una nu nepărat rea, dar tare nepricepută la toate, care face ea ce face și le provoacă numai rău. Îi educă fără voie strîmb, mai mult cocoșați, decît drepți, deși le recită numai discursuri despre verticalitate. Așa se văd porniți pe drumul vieții cu ghetele încălțate invers. Mersul li se formează împleticit, împiedicat la trecerea într-o altă etapă și incert la fiecare cotitură. Traiectoria nu li se definește niciodată la vreme, ci mereu prea devreme sau prea tîrziu. Ori îmbătrînesc înaintea părinților, ori nu se mai maturizează niciodată. Ajunși adulți, încă își mai caută, fără nădejde în viitor, identitatea și locul într-o societate care i-a învățat prost.

De timpuriu li se livrează nu conținuturi și informații, ci situații de viață „excepționale”: crize, lustrații, greve. Pe acestea din urmă, nu ajung să le recepteze în nota ineditului, ci le înțeleg ca pe niște coordonate firești ale lumii în care trăiesc. Nu este un lucru de blamat sau de mirare că pentru cei mai mulți elevi grevele profesorilor au devenit un soi de vacanțe garantate, pe care le așteaptă cu bucurie. Această naivitate este una firească pentru etapa în care ar trebui să aibă alte dominante. Nefiresc este să se fi ajuns la un asemenea dezechilibru al sistemului, încît un copil să nu mai știe dacă trebuie să se prezinte la examenul de Bacalaureat sau nu. Și, mai mult, să ajungă el singur la conștientizarea că trebuie să își ceară dreptul la educație (eventual printr-o formulă echivalentă unei greve), căci altfel s-ar putea să nu-l primească deloc.

Ce face părintele democrației în acest timp? Ce păzește? De soarta cui se preocupă? Ca un om de afaceri căruia nu i-au mers bișnițele niciodată, statul român adoptă din disperare de cauză și fără discernămînt legi păguboase. Oportunitățile și amenințările nu le evaluează a priori, așa că, după ce consecințele se dezvăluie de necontrolat, se comportă ca un copil prins cu o boacănă: minte, încearcă să se scuze acuzîndu-i pe alții și se asigură că data viitoare va face „lucrul interzis” mai pe șest. Concret, în lipsă de soluții, reprezentanții statului lansează amenințări pentru a descuraja inițiativele dascălilor și a-și asigura liniștea.

În loc de libertate, oportunitate și solidaritate, România oferă copiilor săi austeritate, frică, dezorientare și dezbinare. Îi învață că nu există nimic stabil, nimic de încredere și le promite, tacit, că pentru ei, șirul dezamăgirilor va începe odată cu admiterea la facultate. Însă atunci nu vor mai fi copii naivi, care nu știu dacă trebuie să se ducă în ziua următoare la școală, ci poate profesori tineri care nu știu dacă e cazul să-și pregătească seminariile.

Majoritatea au moștenit privirea încrîncenată a părintelui românesc, deprinderile egoiste și toate bolilele de coloană vertebrală. E greu de crezut că majoritatea copiilor pe care i-a prins criza sistemului în plină formare se vor întoarce împotriva celor care i-au crescut sau că vor dezvolta sisteme proprii, necircumscrise în marele sistem. Ca abuzați de-un părinte necugetat, vor profita de prima șansă pentru a deveni abuzatori. În acest univers-cadru, ar fi justificat ca, toți copiii, de toate vîrstele, să-și ia jucăriile și să plece.

Laura PĂULEȚ